Înaintea erei noastre (nu) era mai bine?

Sursa: https://yorick.ro/inaintea-erei-noastre-nu-era-mai-bine/ 

11Câți dintre noi ne-am pus problema cum le explicăm copiilor noștri în ce eră trăim? Ne aflăm la confluența a două generații: părinții formați sub conducerea și valorile socialiste și tinerii capitaliști, cu drepturi nelimitate și instinctul revoltei. Secolul nostru este caracterizat de un postmodernism vag definit și subiectiv înțeles. Particular tocmai prin libertatea pe care o oferă fiecărui individ de a se raporta altfel la acest curent. El poate fi văzut ca un liant între tot ceea ce a fost și ceea ce va fi, o perioadă în care oamenii își caută identitatea culturală pluriformă, prin racordare la prezentul atât de zbuciumat și de imprevizibil.

În România predomină un sentiment al captivității, al blocajului între istoria care și-a lăsat adânc înfipte amprentele – făcând aici referire la repercusiunile regimului comunist – și contingentul pe care vrem să îl trăim, dar nu suntem siguri în ce fel. Încorsetarea generației mature în mentalitatea anilor trecuți vine ca un impediment în dezvoltarea pe orice plan a societății românești. Și toate se răsfrâng asupra lor, a copiilor. Mai lucizi ca niciodată, ei încearcă să găsească întrebările potrivite și să caute forme de exprimare pentru răspunsuri. Se luptă să se desprindă de tot ce a devenit inutil și prăfuit și să se ancoreze tot mai bine în actualitate și în ritmul evolutiv din plan mondial. Responsabili și conștienți, copiii generației 21 poartă speranța unei schimbări.

Tinerii artiști de la Frilensăr, împreună cu Teatrul Luni de la Green Hours, au avut curajul de a răstălmăci arta, astfel încât să provoace hohote de râs, să răscolească amintiri mai plăcute sau mai dureroase și să tragă un semnal de alarmă pentru noi toți. Mai în glumă, mai în serios, ei sunt mai autentici și mai valoroși ca oricând. Sunt un exemplu pentru fiecare în parte. Odată cu spectacolul „Înaintea erei noastre” ne poartă într-o călătorie la limita dintre ieri și azi și reușesc, ca prin magie, să recreeze atmosfera de atunci, să ne transforme în personaje ale unei povești spuse de bunici. Și e aproape imposibil să-ți oprești lacrimile pentru că știi că totul e despre tine. Despre confuzia zilelor când toți funcționam într-un sincron utopic și despre incertitudinea celor ce vor urma.

12Undeva departe, într-un mic sătuc al nu-știu-cui, într-o țară a nimănui, trăiesc în propria lor realitate câțiva copii și un profesor. Într-o pauză de joacă și de înghionteală, merg la școală ca să se facă oameni mari. Fiecare zi e o sărbătoare pentru ei, crezând cu tărie că sunt tot mai aproape de a-și atinge visele. Învață despre natură, biologie, istorie, matematică… chestii grele și plictisitoare. Curentul electric cade, abia au ce să mănânce și cu ce să se îmbrace, dar își păstrează ca pe cea mai de preț comoară instinctul ludic. Armele lor sunt credința și speranța, deși știu că viitorul nu le rezervă mare lucru. Dar primesc totul ca pe o bucurie. Știu despre Ceaușescu și despre cât bine a făcut el țării. Știu că trebuie să se poarte civilizat și să răspundă doar atunci când sunt întrebați. Știu că trebuie să le fie frică și să respecte ierarhiile. Știu ce trebuie și ce nu trebuie să facă. Atunci când se anunță inspecție, din puținul pe care (nu) îl au, încearcă să se prezinte impecabil și să își exprime admirația față de tovarăș. Nici măcar gândul că unul dintre ei va pleca la Capitală să învețe carte nu reușește să îi dezbine. Existența lor e simplă și nu e loc pentru necunoscut în ea. Vestea despre căderea regimului nu îi poate surprinde pentru că nu înțeleg ce înseamnă. Nu au habar cum să trăiască dincolo de comunism. Și nu e nimeni care să le spună cum…

Spectacolul se bazează pe un concept gândit de Daniel Chirilă. Un scenariu veridic și sensibil, o frântură de lume pentru care timpul mai are multe de oferit. Un moment încremenit între două dimensiuni: universul copiilor, modest din punct de vedere material, dar infinit prin puterea imaginației și realitatea post-revoluție. Care să fie mai adevărată? Poate că viața pe care o știm cel mai bine, pe care o întâlnim zi de zi și cu care ne-am obișnuit, ne salvează uneori în pofida celei dictate de mediul social. Poate că putem alege în ce vrem să credem.

„Înaintea erei noastre” capătă nuanțele unei experiențe mai întâi artistice, iar mai apoi, omenești. Un spectacol născut dintr-un „zvâc”, dintr-o profundă nevoie de a vorbi despre lucrurile care ne tulbură în miez de noapte, dar pe care nu știm cum să le exprimăm și țesut cu umor inteligent, creativitate și gingășie – toate particularități ale tinereții, ale spiritului creator și novator. O scenografie improvizată din lucruri mărunte, dar atât de familiare pentru oricare dintre noi. Nici nu le trebuie mai mult. Câteva scaune, o băncuță veche, o catedră șubredă, fân pe jos și cărți răsfoite de zeci de ori. Frilensării, pe numele lor Alina Mîndru, Maria Veronica Vârlan, Ovidiu Cosovanu, Tiberiu Enache, Tudor Morar și Dumitru Georgescu, fac în așa fel încât spațiul de la Green Hours să nu mai existe. Într-un subsol al unui București neliniștit, se petrec întâmplări nebănuite: câțiva tineri actori își pun sufletele într-un spectacol de o oră și ceva, iar spectatorii redevin, pe rând, copii, adulți și, în final, Oameni. Ce puteri fantastice are și teatrul ăsta!

13Cei de la Frilensăr nu vor să demonstreze nimic, ci doar să joace și să împartă celorlalți din bucuria lor. Ei ne arată că avem probleme serioase peste care trecem prea ușor sau chiar fără să ne dăm seama. Ne oferă o temă importantă de gândire și creionează un spectacol care emoționează. Fără să caute performanțe artistice impresionante, sunt naturali și cuceritori. Au reușit să născocească personaje bine închegate și să susțină un conflict grav, antrenat de un comic extrem de subtil, dar ingenios.

Spectacolul „Înaintea erei noastre” este o pagină din sertarul cu amintiri din copilărie. Alături de jurnal, prima carte citită, jucăria cea mai dragă și mirosul prăjiturilor bunicii, el atinge un punct sensibil al memoriei. Ceea ce vreau să spun e, de fapt, că vorbește despre mine, despre noi și despre generația noastră. Dacă ne-am întrebat vreodată ce va scrie istoria despre era noastră, eu cred că fix asta va menționa: că, deși nu am crescut în comunism, îl purtăm cu noi ca pe o moștenire. Dar ne luptăm. Ne-am făcut bagajele temeinic și am pornit cu avânt în aventura prezentului. Echipa Frilensăr are grijă să ne reamintească faptul că suntem împreună și știm că vom reuși pentru că astăzi este al nostru, iar ei au plecat de mult.

Frilensăr & Teatrul Luni

Înaintea erei noastre

Concept: Daniel Chirilă

Distribuție: Alina Mîndru, Maria Veronica Vârlan, Ovidiu Cosovanu, Tiberiu Enache, Tudor Morar, Dumitru Georgescu

Gala Absolvenților UNATC sau despre pescărușii generației noastre

Sursa: https://yorick.ro/gala-absolventilor-unatc-sau-despre-pescarusii-generatiei-noastre/

10Între atâtea gale, evenimente și festivaluri din întreaga țară, iată că stă să se termine și Gala Absolvenților UNATC 2017. Între 20 și 27 mai a avut loc maratonul spectacolelor de master, iar începând cu 29 mai și până pe 8 iunie, publicul avizat și neavizat participă la producțiile de licență. Un moment de tradiție în istoria generațiilor care absolvă universitatea cu profil artistic. Dar ce mai înseamnă această gală pentru noi și pentru ceilalți? Greu de răspuns… sau poate cea mai bună întrebare de adresat tuturor, de la studenți și conducere, până la personalități și simpli spectatori.

Ultimul an teatral a cunoscut o serie de subiecte de discuție abordate în fel și chip. Vorbim cât cuprinde despre valoare, calitate, profesionalism. Cu atâta detașare și într-o fabuloasă cunoștință de cauză! Dar ar trebui participat la Gala Absolvenților și realizată o analiză severă a ceea ce se întâmplă în matricea educațională a viitorilor artiști. Nu doar de către părinți și apropiați, ci (mai ales!) de critici, regizori și directori de teatru. Dacă avem nenumărate teatre, resurse financiare considerabile (date fiind schimbările recente) și suficient de mulți oameni de cultură extrem de bine pregătiți, următorul pas ar fi să ne oprim atenția asupra școlii de teatru din România. Și să ne implicăm mai mult în formarea tinerilor pe care îi dorim pe marile scene ale lumii, dar cărora nu le creăm mediul adecvat unei astfel de dezvoltări. Cerem încontinuu, dar mai puțin ne preocupă ce oferim la schimb.

Gala UNATC de anul acesta însumează nouă spectacole de actorie, cinci spectacole de păpuși-marionete, șapte spectacole de regie și scenografie, 14 spectacole de coregrafie și trei vizionări de scurtmetraje. Propunerea pare ofertantă și condensată – o reală provocare pentru organizatori și o minunată oportunitate pentru absolvenți și publicul larg. Dar câți dintre noi am știut despre eveniment? Câți am fost interesați și câți am participat? Câți am considerat că merită trecut în agenda culturală? Până la urmă, totul se reduce la cifre. Pentru că reflectă realitatea și demonstrează ceva. Cei prezenți au fost preponderent cunoscuți, apropiați, prieteni, colegi și profesori; același cerc restrâns. Reprezentațiile de licență au fost numeroase, în schimb cele de master se numărau pe degete, nefiind niciun spectacol de regie (disertație) prezentat în cadrul evenimentului.

Tinerele talente au fost urmărite, totuși, conform tradiției, de juriul format din personalități ale zonei teatrale românești: Coca Bloos, Ana Ciontea și Erwin Șimșensohn (Arta Actorului – Master), Alice Barb, Cecilia Bîrbora și Corina Constantinescu (Actorie – Licență), Vlad Cristache, Ioana Pashca și Cristiana Gavrilă (Arta Regizorului de Teatru și Arta Scenografului – Master/ Regie și Scenorafie – Licență), Brândușa Zaița – Silvestru, Raluca Tulbure și Bogdan Drăgulescu (Teatru de Animație – Master / Păpuși-Marionete – Licență), Ioana Marchidan, Sandra Mavhima și Ovidiu Dragoman (Artă Coregrafică – Master / Coregrafie – Licență). Nume sonore, prezențe care provoacă creșterea emoțiilor și a bătăilor inimii. Șansa absolvenților de a se face remarcați și de a arăta tot ceea ce au mai bun. Dar și contextul prielnic de a pune în relație profesioniști ai domeniului cu micii aspiranți la statutul de artist. Au mai putut fi văzute în sălile de spectacol personalități precum Sanda Manu, Victor Ioan Frunză și George Ivașcu.

Așadar, UNATC „I.L. Caragiale” a găzduit zilnic, timp de aproape trei săptămâni, producții de teatru și de film și întâlniri de seamă. O sărbătoare dedicată celor care își doresc să transmită un mesaj prin intermediul actului cultural. Absolvenților care pornesc acum la drum cu speranța și încrederea că parcursul lor va urmări un traseu coerent și sigur. Însă, adevărul ne arată faptul că această Gală poate avea două tăișuri: perspectiva optimistă, ușor irațională și incertă a unui viitor glorios și perspectiva realistă, cea care te face să te întrebi cât de pregătit ești, de fapt, pentru provocările ce vor veni. Sistemul Bologna nu poate naște după doar trei ani de studiu nici actori, nici regizori, nici păpușari, nici coregrafi, nici scenografi, nici teatrologi. Abia atunci depășim faza embrionară a ceea ce înseamnă un proces de învățare și de profesionalizare a la longue. E treapta pe care ne cântărim bagajul de cunoștințe intelectuale și care ne pregătește de marele salt care ne va propulsa în realitatea lumii teatrale de astăzi. E un moment frumos, dar care se poate transforma într-o experiență dureroasă. Cu toate că presupune un final emoționant, Gala nu reprezintă și certitudinea atâtor începuturi.

Pe parcursul unui astfel de mini-festival al absolvenților Facultății de Teatru pot fi observate și remarcate anumite aspecte. Așa cum am menționat și într-un alt material, numărul studenților la o astfel de universitate de profil este mult prea mare. E imposibil să formezi peste 50 de studenți, cărora apoi să le dai drumul către nicăieri, fără locuri de muncă și fără un sistem bine închegat, în care să fie siguri că își vor găsi locul. Situație care poate determina o creștere acerbă a concurenței între ei, o accentuare a nevoii de a fi cel mai bun, dar în sens negativ, în detrimentul celorlalți, uitând că teatrul se face numai și numai în echipă. Reducerea locurilor, criterii de selecție mai aspre și trierea pe durata anilor de curs ar fi câteva dintre soluții. Asta pentru a redresa firul lucrurilor către ceea ce ovaționăm cu toții: conștiință profesională. Și dacă nu plecăm din școală cu o astfel de mentalitate, vom continua mecanismul deficitar, ne vom plânge și ne vom revolta împotriva a ceea ce ne-a educat deja.

Lucrul cu studenții și pregătirea lor artistică sunt elementele fundamentale care se cer dezbătute. Și, totodată, problemele care se văd cel mai bine odată cu Gala UNATC. Cum reușești să lucrezi cu 10, 20 de persoane în același spectacol? Cât timp îi aloci fiecăreia pentru analiza pe text, discuții despre personaj și mecanisme scenice? Și cum îl pui pe fiecare în lumină? Dintre spectacolele de actorie (licență) prezentate în aceste zile, cu greu a ieșit vreunul dintre interpreți în evidență. Intervențiile lor aproape egale (din toate punctele de vedere) făceau spectacolul să devină linear, ca un fel de muzică de fundal, fără note foarte înalte sau foarte joase. Atunci când simțeai nevoia ca unul dintre ei să domine scena, totul curgea monoton, ca și până atunci. Foarte puțini au fost cei care au reușit să capteze atenția. Poate că nici textele alese nu au fost cele mai ofertante pentru acești tineri de 20 de ani. Personajele prea complexe, care presupun o experiență de viață pe care nu o poți deprinde până la această vârstă sau care nu mai au un ecou în societatea atât de zbuciumată a zilelor noastre, pot fi o capcană. Faptul că nu se aud în scenă, că nu au vocile impostate vine tot ca o defavoare. Poate că metodele folosite în laboratorul actorului de creare a personajului și de pregătire a instrumentului de joc – corpul și vocea –, nu mai sunt atât de eficiente. Poate că variațiuni ale diferitelor tehnici de expresie ar fi bine-venite.

O diferență considerabilă am observat-o la spectacolele de regie și scenografie (licență). Piese cu mai puține personaje, montări originale și tematici de actualitate. Tinerii actori au colaborat cu ai lor colegi, iar rezultatul s-a dovedit a fi unul valoros, fiind o demonstrație a ceea ce afirmam mai sus, și anume că teatrul presupune un dialog permanent între actor – regizor – scenograf și coregraf.

Din rândul reușitelor promoției de absolvenți 2017 s-au numărat și cele două mari producții de master, musicalul „Mizerabilii” după Victor Hugo și „Ivanov” de Anton Pavlovici Cehov. Cu ceva mai mult antrenament scenic, masteranzii au reușit performanța unui show muzical, susținut și asumat. Un spectacol în care s-a crezut și care s-a vrut crescut de la o reprezentație la cealaltă. Ca și în cazul lui „Ivanov”, care a căpătat forță datorită devotamentului și candorii protagoniștilor. Aceste două spectacole s-au jucat vreme îndelungată, lucru care s-a văzut în momentul în care au fost prezentate juriului de specialitate. Și au ridicat ștacheta foarte sus.

În ceea ce privește producțiile de păpuși-marionete și de teatru de animație și cele de coregrafie, impresiile au fost pozitive. Studenții au putut fi diferențiați în funcție de meșteșugul fiecăruia și apreciați. Probabil o altă dovadă a faptului că performanța nu se poate obține decât prin foarte mult exercițiu individual, lucrând cu mai puțini tineri și mai atent.

La final – orice final: de ciclu educațional, de spectacol, de gală –, poate ar fi bine să ne întrebăm ce rost au avut toate, cu ce ne-au ajutat și cu ce lecție am rămas? După un asemenea eveniment, cea mai mare greșeală ar fi să îl lăsăm să treacă prea ușor. Avem nevoie de discuții, chiar și în contradictoriu, de observații, de concluzii și… de schimbări. Ca să putem progresa. Gala Absolvenților UNATC 2017 este un moment important în parcursul artistic al acestor tineri. Dar și un prilej de atenționare. Nu am văzut ceva spectaculos, ci același tipar de spectacole clasice, fără elemente inedite. Ingredientul cheie care lipsește în Gala de anul acesta este curajul. Îndrăzneala de a fi altfel, căutarea noilor forme de expresie artistică, provocarea noului. Însă pe tineri i-am văzut și i-am aplaudat, iar acum le suntem datori cu un feedback ca să poată pleca la drum cu așteptările potrivite. Trebuie apreciați pentru efortul și munca investite în spectacole, dar, în același timp, au nevoie de un feedback corect, ca să fie raționali și pregătiți pentru marele necunoscut. Să muncească enorm pentru că de aici încolo performanța va depinde doar de propria responsabilizare.

O femeie. Anatomia mișcării și confortul intimității

Sursa: https://yorick.ro/o-femeie-anatomia-miscarii-si-confortul-intimitatii/

7De câte cuvinte avem nevoie pentru a umple o tăcere? Dar de câți pași pentru a îndepărta dorul? Cum învățăm să vorbim despre sentimente, fără a deveni prea vulnerabili? Cred cu tărie că ne întâlnim mereu cu astfel de întrebări și avem nevoie să găsim propriile răspunsuri. Poate nu unul, ci mai multe. În orice formă ar fi ele. Iar unele spectacole îți dăruiesc stări mai puternice decât simplele articulații ale literelor.

Întocmai din forme, umbre, sunete, vibrații și atingeri se compune „O femeie”. Departe de a fi o prelegere feministă, spectacolul conceput și regizat de Andrea Gavriliu conține premisele unei povești țesute în jurul arhetipului anima pe care îl purtăm cu toții conștient sau inconștient. Nevoia unei prezențe feminine în sfera de intimitate a fiecăruia este conturată cu subtilitate în toate tablourile scenice gândite de coregrafă.

Protagoniștii săi vin tocmai de la Cluj. Iar contextul întâlnirii cu ei a fost cea de-a V-a ediție a Festivalului Național de Teatru pentru Elevi și Studenți OKaua, care s-a desfășurat între 10 și 12 mai. Dacă celelalte festivaluri aduc laolaltă artiști reputați (uneori și internaționali), evenimentul organizat de Compania de Teatru OKaua a avut dublă însemnătate: pentru participanți, șansă la afirmare, iar pentru spectatori descoperirea tinerelor talente. Un câștig incontestabil și necesar.

8Absolvenții promoției 2017 a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru și Televiziune, clasa profesorilor Miklós Bács și Irina Wintze, au avut momentul lor pe scena Sălii Studio a Teatrului de Comedie. Un moment de care au știut să profite și să se bucure la aceeași intensitate. Iar sentimentul colectiv s-a întors înzecit către public, cu toate că propunerea pe care le-a făcut-o Andrea Gavriliu nu a fost deloc… cuminte. Ba chiar i-a propulsat într-o zonă pe care ori o dominau, ori se lăsau copleșiți… Tinerii clujeni au trecut testul cu rânduri de aplauze și zâmbete. Și admirație câștigată pe drept.

Sub denumirea de teatru fizic, bazat pe cartea „O femeie” de Péter Esterházy, spectacolul nu se vrea deloc pretențios. Creat pentru studenți, el încearcă să le pună în valoare calitățile artistice și să îi îndrume spre modalități de expresie corporală cât mai diverse. După cei trei ani de studiu, un actor abia își începe exercițiul scenic. Cu cât provocările sunt mai mari, cu atât impulsurile sale vor fi mai spontane și mai creative. A învăța să îți controlezi propriul trup și a defini gestul, privirea și intenția continuă să fie o artă în sine. Iar reușita coregrafei Andrea Gavriliu se reflectă în relația pe care cei 15 protagoniști o au cu spațiul și cu partenerii de joc. Printr-o nemărginită dărnicie, ea îi îndrumă spre ruperea tuturor barierelor și ieșirea din zona de confort. Ipostazele impuse de spectacol îi aduc atât de aproape unul de celălalt, încât se creează senzația unei nudități interioare. E un acord tacit, o invitație de a pătrunde în sufletul și în mintea celui de lângă tine. Meritul studenților clujeni constă în faptul că fac totul să pară ceva obișnuit, chiar firesc. Par extrem de familiari, iar corpurile lor au o lejeritate aproape inumană; au încredere unul în altul. Deși proaspăt absolvenți, ei ascund cu dibăcie micile stângăcii și se contopesc cu ritmurile pe care le creează singuri sau cu ajutorul muzicii.

9Fiecare secvență apare ca un preambul al celeilalte, cordonul ombilical fiind supratema femeii. Iubire și ură. Paroxism și durere. Dependență și suficiență. Acum și niciodată. Celest și teluric. Început și sfârșit. Toate încercările de a găsi o definiție feminității sunt doar eșecuri. Pentru că e imposibil să existe una singură. Iar în acest caz, cuvintele se micșorează ajungând până la pointilism. „O femeie” este spectacolul „necuvintelor”, al imaterialității și al formei de cunoaștere a existenței prin mișcări și pulsiuni. Fie că vorbim despre prototipul matern, fie că ne amintim de prima iubire, fie că ne gândim la o eternitate în doi, totul se reduce la energia emanată de o entitate feminină. Sub fatidicul semn al dualității, dragostea atrage după sine disprețul. Așa cum ne iubim, așa ne și sfâșiem. Fragilitatea unei femei se zbate necontenit între rațiune și pasiune. Protagoniștii prezintă scurte istorii decupate din file de jurnal, pe care le povestesc, pe rând, cu buzele, cu ochii, cu palmele și brațele, cu mișcări precise, conturând și anulând forme invizibile în spațiu. Întregul univers l-au ascuns în gânduri, iar corpurile lor desfac și recompun momente pe care le-am trăit cu toții. Cam așa te înalță „O femeie”.

Spectacolul realizat de Andrea Gavriliu are funcția unei poezii scrise într-o tehnică desăvârșită: declanșează senzații și răstălmăcește imaginația. Ajută tinerii artiști să (se) descopere, să își cunoască limitele și să și le depășească. Naște în ei dorința unei permanente transformări și a unei evoluții perpetue. Dizolvă preconcepții și apropie oamenii. Convinge publicul că teatrul include dansul și viceversa. Și, mai presus de toate, demonstrează cu ajutorul celor 15 interpreți că tăcerile și gesturile ne aduc, de cele mai multe ori, împreună. Un examen pe care puțini dintre noi îl trec, însă studenții de la Cluj au oferit cea mai frumoasă lecție de maturitate și profesionalism.

Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru și Televiziune

„O femeie” (anul III Actorie, spectacol de teatru fizic bazat pe cartea „O femeie” de Péter Esterházy)

Concept și regie: Andrea Gavriliu

Sunet și lumini: Victor Lup

Clasa profesorilor: Miklós Bács și Irina Wintze

Distribuție:

Andreea Bănică, Norbert Boda, Nicole Burlacu, Alexandru Chindriș, Robert Danci, Blanca Doba, Radu Dogaru, Denisse Moise, Alexandru Popa, Dan Pughineanu, Irina Sibef, Cosmin Stănilă, Maria Teișanu,Victor Tunsu, Eric Țuțuianu

Credit foto: Nicu Cherciu

Constantin Podu: Sunt regizorul care gândește cu sufletul

Sursa: https://yorick.ro/constantin-podu-sunt-regizorul-care-gandeste-cu-sufletul/

6Că-i la Sibiu ori la Deva, Constantin Podu aduce pe scena umilei noastre vremi ale dragostei povești. Actor, regizor și director al singurului teatru independent sibian (Teatrul Mic), el își croiește cu pași siguri drumul în peisajul teatral românesc. A absolvit Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Litere și Arte, secția Actorie, însă cele mai importante lecții le-a primit de la mentorul său, regizorul Yuri Kordonsky. Tipul artistului precaut și determinat, Constantin Podu face parte din generația tinerilor regizori. A adunat în bagajul său spiritual și intelectual întâlniri cu nume celebre și experiența teatrului de aici și din străinătate, iar în continuare vrea să facă spectacole de calitate, menite să emoționeze publicul. Descoperiți regizorul pentru care timpul se dilată în teatru, lăsând loc atenției pentru elementul central al spectacolului: actorul.

De ce vă întâlnesc astăzi, în aprilie 2017, la Teatrul de Artă din Deva?

Datorită unei relații strict profesionale. Și pentru că Teatrul de Artă din Deva a reușit să îmi ofere confortul unui teatru independent. Am ajuns deja la cel de-al șaselea spectacol. Eu vin din spațiul independent, acolo mă simt cel mai bine; acolo e teatrul pe care simt că-l fac cu adevărat, cu pasiune. Faptul că m-am simțit ca acasă mi-a permis să mă descurc singur cu tot ce e aici. Dacă e un lucru bun sau rău, asta nu știu.

Reușiți să vă ocupați, în același timp, și de Teatrul Mic din Sibiu, pe care l-ați deschis cu doi ani în urmă?

Acum facem o rebranduire a tot ceea ce înseamnă Teatrul Mic din Sibiu. Am ales un alt spațiu, mult mai mare, care să mă ajute să regizez și să aduc spectacolele în zona mea. Vechiul spațiu era prea mic și nu ajuta deloc spectacolul, ci doar actorul. Prin urmare, am crescut. Am început dintr-un garaj foarte mare, pe care l-am transformat într-un teatru. De acolo ne-am mutat într-o mansardă și mai mare. A crescut și trupa și încet, încet pornim spectacolele. Pe cele care există deja, dar pregătim și altele, iar din toamnă dăm startul stagiunii. Primează calitatea, și nu cantitatea.

La Sibiu s-a creat publicul acela educat, care este deschis la orice tip de spectacol. Cum receptează el zona de teatru independent, alte forme de spectacol, în alte spații, în alte contexte?

E foarte receptiv. Omul care iubește teatrul va avea nevoie de el, în orice formă, în orice spațiu. Că e independent, că e de stat, el are nevoie de teatru bun. Și dacă îi dai teatru bun, îl poți pune și în bucătărie. Ce înseamnă teatru bun? Teatru cu sentimente reale, un teatru cu actori pasionați, care se sacrifică, care efectiv rup din ei ca să clădească personajul. Nu poți face nimic fără sacrificiu. Talentul e un dar, însă nu te ajută să construiești un personaj. Eu nu lucrez cu actorul talentat, ci lucrez cu omul și cu inteligența lui; îmi plac actorii inteligenți. Actorul lucrează cu talentul lui, nu eu, regizorul. E un plus dacă ai talent. Și dacă spectacolul are aceste ingrediente, el va fi o reușită.

Ar trebui să vedem ce își dorește publicul și să îi dăm ce credem noi că ar vrea?

Exclus! Când se va întâmpla asta, nu ne vom mai numi artiști. Prin spectacolele mele vreau să schimb ceva în oameni. Pentru că dacă nu poți prin spectacole să mulțumești publicul, te-ai ratat. Spectacolul e un copil, e al meu și țin foarte mult la el. În primul rând trebuie să îmi placă mie. Și apoi poți să educi o masă de oameni prin el. Eu nu acuz publicul că e astfel, ci îi acuz pe ceilalți care ar trebui să facă asta, să își asume, să dezvolte și să schimbe o comunitate. Prin teatru poți să faci minuni. Veniți la teatru să vă vindecați!

Prin spectacolele mele vreau să schimb ceva în oameni. Pentru că dacă nu poți prin spectacole să mulțumești publicul, te-ai ratat.

V-ați propus să aduceți un suflu nou și în teatrul de stat?

Nu am încercat să schimb ceva, dar colaborez în principal cu aceiași actori. Îmi place să cunosc foarte bine actorul și să lucrez mult cu el. El se află în centrul universului meu; cu el clădesc scenografia, regia, totul cade pe el. Va duce tot spectacolul. De multe ori actorul urcă pe scenă ca să-l vadă lumea, dar nu-i așa. Urcă pe scenă ca să vadă el lumea. Scena e un spațiu magic, care poate rupe timpul. În ziua de astăzi suntem stresați de timp. Unde mai poți face asta, să rupi timpul? Nicăieri.

Sunt artiștii la fel de grăbiți ca și spectatorii?

Da, și le-am spus de multe ori să aibă grijă. Să nu meargă dintr-un teatru în altul încercând să prindă roluri. Să nu ardă la foc mare pentru că riscă să devină vizitatori, și nu actori. Stați într-un teatru și faceți un rol mare, foarte important, care să vă crească și care să vă ajute să mergeți mai departe. Cred mult în actorul care se vrea crescut de el însuși în primul rând. Pentru că riscăm foarte tare – și vedem modelul București, pe care nu îl agreez și despre care am spus mereu că nu e în regulă – să facem chiar și 20 de roluri. Ai 20 de contracte, nu 20 de roluri. Dintre acelea, dacă ai unul singur, să fii fericit.

Simțiți chemarea Capitalei?

Mi-e frică.

E și acesta un act de curaj, să recunoști…

Nu mi-e teamă să recunosc că mi-e frică. Cred că în afară de Unteatru nu aș putea să lucrez nicăieri în Capitală. Am văzut cam ce înseamnă, dar nu cred că mai există un spațiu prielnic pentru a face un spectacol mare. Capitala e un loc unde te duci greu și te îngropi repede. E un compromis, ceea ce eu nu fac. Cred că Sibiul sau orice altă zonă e mai vizibilă pentru un tânăr regizor care vrea să facă un spectacol bun. La București resimți lipsa timpului, iar eu, dacă nu am timp, nu pot face teatru. Acolo te poți pierde foarte ușor. Iar dacă lași scena un an, doi, nu te mai recunoaște nimeni. E ca și când ți-ai abandona copilul. Trebuie să fii într-o legătură aproape permanentă cu scena ca, tu, actorul să crești și scena odată cu tine.

Textele pe care le-ați montat până acum aici, la Deva, le-ați ales sau v-au fost propuse?

Sunt texte care m-au bântuit. Când un text nu mă lasă să dorm, mă provoacă și vreau să mă lupt cu el. Vreau să intru într-un dialog cu dramaturgul. Stau la masă cu actorii, discutăm și depistăm problema – e o metodă foarte simplă. Dacă ai înțeles care e problema ta, a personajului și care e rezolvarea, vei face foarte bine în scenă. La masă depistăm problemele și în scenă venim cu soluțiile, pentru că teatrul se face cu cap, nu cu durere de cap. Scena înseamnă soluție.

Asta în raport cu actorii. Dar aceleași soluții pot funcționa și în cazul spectatorilor?

Am încercat tot timpul să trezesc ceva în ei pentru că îmi place să cred despre mine că sunt regizorul care gândește cu sufletul. Vreau să fie o emoție mai intesă decât la nivel fizic pentru că de obicei vii la un spectacol și exclami „wow!”; eu vreau mai mult. Să fie ceva care să te cucerească. Și mie mi s-a întâmplat asta. Eram la Bulandra și lucram cu Yuri Kordonsky. Pentru mine, Yuri e un om atât de mare, că nu-i ajung nici până la glezne. Mi-a fost profesor și am lucrat cu el. Puțin spus profesor, e al doilea tată al meu. De la el știu tot ce știu.

Care este cea mai importantă lecție teatrală pe care ați primit-o de la Yuri Kordonsky?

Fără compromis. Orice, dar nu face compromisuri. M-a învățat ce înseamnă sacralitatea acestei meserii. Pentru că este o meserie în care faci multe.

E vital pentru un actor să călătorească și să întâlnească oameni. Teatrul nu e în capul lui, ci e în afara lui. Cu toții avem idei, dar tu trebuie să aduci viață pe scenă. Fă clipa aia să se oprească. Atunci ești un mare regizor, un mare artist. Nu când vii să îți impui conceptul sau viziunea, ambalată frumos, dar, în același timp, în ambalaj sentimentele să fie artificiale. Trebuie să riști și poți să câștigi sau să pierzi.

În ce mod marchează cariera unui artist întâlnirea cu o personalitate?

Fantastic de mult. Am spus-o și o mai spun: eu sunt produsul acestor întâlniri. Miklos Bacs, Ofelia Popii, Marian Râlea, George Ivașcu, Constantin Chiriac sunt oameni care mi-au marcat cariera, drumul în viață și am luat de la ei ce am avut nevoie. E vital pentru un actor să călătorească și să întâlnească oameni. Teatrul nu e în capul lui, ci e în afara lui. Cu toții avem idei, dar tu trebuie să aduci viață pe scenă. Fă clipa aia să se oprească. Atunci ești un mare regizor, un mare artist. Nu când vii să îți impui conceptul sau viziunea, ambalată frumos, dar, în același timp, în ambalaj sentimentele să fie artificiale. Trebuie să riști și poți să câștigi sau să pierzi.

Care ar fi „vârsta de maturitate” a unui artist, după ce a adunat bagajul acesta de experiențe și întâlniri?

În momentul de față pot să spun că toată viața mea voi căra în spate acel bagaj, dar pe care îl voi simți gol totodată. Voi avea nevoie de informații, de oameni, de întâlniri și de cunoștințe tot timpul. Când acel bagaj va fi plin, cu siguranță mă voi opri să mai fac teatru. Pentru că teatrul e o căutare. Când aceea se va opri și voi spune „știu, așa se face”, nu mai fac teatru.

Urmăriți să vă creați un stil sau experimentați mereu altceva?

Încerc să fac ce-mi place. Ar fi câteva elemente care se regăsesc în spectacole pentru că, până la urmă, e același om cel care montează. Nu vreau să fac ceva ca să demonstrez că pot, ci fac dintr-o nevoie a mea. Sunt foarte multe tehnici pe care le poți folosi, dar nu înseamnă că ai și ceva de zis cu ele. Indiferent de stilul unui spectacol, îl voi face dintr-o nevoie, pentru că vreau să aibă ecou în comunitate. Nu vreau să vin să demonstrez ceva.

Dar poate ar trebui. Poate că avem nevoie și de atitudinea asta, ca cineva să ne arate că se poate astfel.

Da, cred că ai dreptate.

Lucrați doar în cheia textului sau mergeți dincolo de el?

Teatrul e o sugestie, iar mie îmi place mult să lucrez cu metafora. Atunci când zic că lucrez foarte mult pe text nu înseamnă că iau textul așa cum e. Aveam o problemă cu durata spectacolului „Trei surori” și i-am cerut ajutorul lui Yura. Iar el mi-a spus: un spectacol de șase ore în care nu spui nimic sau un spectacol de două ore în care spui ceva. Tu alegi. Și am ales două ore și ceva. Am trecut peste dramaturg și am avut ceva de spus cu spectacolul. Până la urmă trebuie să îi fac bine „copilului”, și nu un favor dramaturgului; ăsta e deja un compromis.

Apropo de asta, se tot dezbate problema duratei unui spectacol pentru că publicul nu mai are răbdare.

Nu, nu are răbdare să vadă spectacole proaste. Trebuie să vedem problemele de la rădăcină. Spectatorul nu are răbdare, le facem de o oră, o oră și ceva. În facultate ni se ceruse ca spectacolele să aibă maxim două ore. Dacă spectacolul este prost, regizorul încearcă să păcălească publicul. Orice spectator are răbdare să vadă prima oră dintr-un spectacol prost, dar după asta, te lasă simțurile fizice și intervine altceva: rațiunea.

Ce ne facem cu regizorii care nu gândesc astfel și mizează pe un spectacol și lung, și prost?

Poate e mult spus, dar acela e un egoist.

Cât de lucid trebuie să fie regizorul în această privință?

Eu mă pun în locul lui. Dacă aș fi avut școala de regie din România, cu excepția câtorva profesori foarte buni, cred că aș fi procedat la fel. Acum ți-aș fi vorbit despre ideea mea, despre conceptul meu și despre cum vreau să merg într-o altă zonă. Pe mine nu mă interesează să știe lumea cine sunt eu, pe mine mă interesează să afle despre munca mea. Nu dau vina pe regizori, ci pe profesori și pe școală. Ea i-a format, ea să-i accepte. Nu după ce i-a scos din bănci să li se pună etichete. Și cu actorii e la fel: sunt atât de prost pregătiți profesional și nu au mentori. Eu sunt un norocos că l-am întâlnit pe Kordonsky, dar nu toți au norocul și șansa mea. Când vom avea profesori adevărați, lucrurile vor funcționa cum trebuie.

Vă gândiți să renunțați la regie și să vă reîntoarceți la actorie la un moment dat? Știu că ați zis că e greu să le faci pe amândouă.

E imposibil. Dar astea sunt lucruri care mă bântuie de foarte multă vreme. Nu sunt genul care să spun „eu am inventat roata”, nu, voi ați făcut asta, dar eu o folosesc. Nu vreau să dau ceva nou, ci să vin cu un „produs”, dacă se poate numi așa, care are un rost, folosește la ceva. Cu actoria… Spuneam că nu fac această meserie din vocație, ci din intoxicație. Eu sunt intoxicat de acest virus numit actorie. De fiecare dată când regizez stau în sală, mă uit la actor și joc odată cu el.

Deci e un dublu câștig.

Exact. Pot să fac și meseria de actor, și pe cea de regizor, dar din sală, nu de pe scenă. Când sunt pe scenă simt nevoia să joc. Am această nevoie în mine și, probabil, la un moment dat, dacă va veni un proiect serios, voi juca. Trebuie să am grijă de teatru și de trupă și din această poziție pot face acest lucru cel mai bine.

Credeți în trupa care se formează în jurul regizorului sau ar trebui ca el să jongleze cu actorii? Care ar fi situația ideală?

Cum am spus, regizorul e părintele responsabil în relația actor-regizor. El întotdeauna va pleca. Îmi place să am doi, trei actori cu care să lucrez în mod constant pentru că simt o siguranță. Știu că ei vor înțelege ce vreau, iar ceilalți vor înțelege prin intermediul lor. E mult mai ușor să înțelegi ceea ce vezi decât ceea ce auzi. Chiar și acum am trei actori cu care lucrez de foarte mult timp. Am probat-o și funcționează. Yura procedează la fel, dar are și un actor cât trei: Marian Râlea. Nu pot să stau oricum prea mult într-un singur loc. Doar la Teatrul Mic din Sibiu, dar pe acela îl iau cu mine; e atât de mic că pot să-l iau în suflet și am plecat cu el. În rest, nu cred că mă pot lega de un teatru. Nu ar fi nici în folosul meu și nici în al teatrului. Gândul să nu cobor ștacheta mă urmărește, să rămân cel puțin la nivelul la care sunt și ușor, ușor să cresc. Provincia e criminală. E o crimă artistică, un masacru teatral în provincie.

Întotdeauna când le cer ceva actorilor, mă întreb mai întâi dacă eu aș putea face lucrul respectiv. Teatrul e un dialog. Ceea ce creează actorul și regizorul, asemenea unei familii, rezultă într-un copil; spectacolul e pruncul. Eu nu pot fi tiranic cu actorul. Actorul va purta sarcina, nu regizorul. El va sta în întuneric, dacă spectacolul e bun, va ieși la aplauze. Trebuie să ai foarte mare grijă de actor, să îl faci să poarte sarcina cu grijă, să lucrezi într-o atmosferă plăcută cu el.

Experiența ca actor v-a ajutat în munca de regizor?

Fantastic de mult. Întotdeauna când le cer ceva actorilor, mă întreb mai întâi dacă eu aș putea face lucrul respectiv. Teatrul e un dialog. Ceea ce creează actorul și regizorul, asemenea unei familii, rezultă într-un copil; spectacolul e pruncul. Eu nu pot fi tiranic cu actorul. Actorul va purta sarcina, nu regizorul. El va sta în întuneric, dacă spectacolul e bun, va ieși la aplauze. Trebuie să ai foarte mare grijă de actor, să îl faci să poarte sarcina cu grijă, să lucrezi într-o atmosferă plăcută cu el.

Înțeleg că îi acordați o oarecare libertate actorului. Îi oferiți îndrumare și apoi îl provocați pe el să caute și să își dezvolte personajul.

Doar dau direcția personajului și apoi împreună găsim.

Adică libertatea se oprește la un punct, nu este actorul pe deplin responsabil de ceea ce construiește?

Suntem un cuplu. Avem drepturi egale. Și va câștiga cel care are argumente mai bune. Eu port discuția asta cu fiecare dintre ei. Știu că mă obosește, știu că lungește termenul spectacolului, dar dialogul cu argumente este extrem de sănătos. Acele zile în plus vor ajuta actorii să ducă spectacolul ani de zile fără nicio problemă. Pentru că se poate întâmpla ca după premieră, spectacolul să se stingă la nici trei luni.

Actorul inteligent. Cum ar trebui să (se) crească un actor pentru a ajunge la potențialul său maxim?

Cărți, muzică, filme. Asta e investiția pe care trebuie să o facă actorul. Strânge bani, cumpără-ți cele mai bune cărți și vezi cele mai bune filme, strânge-ți materialul de care ai nevoie deoarece cu acela lucrezi pe scenă. Tu ești un om care la un moment dat se va epuiza și e normal să fie așa. Dacă tu crezi că ai totul în tine, în minte și în talent, te-ai ratat. Am pățit asta. Nu sunt povești auzite, ci trăite. Am crezut că pot face totul pe barba mea, dar la un moment dat m-am izbit de roluri mari și nu am putut să le duc. Tot Yura mi-a spus să apelez la cărți, muzică și filme, pentru că toate astea formează un actor. Astea plus un profesor excepțional. Și întâlnirile. Dacă nu vrei să fugi după ele și să furi meserie, atunci nu ai nicio șansă. Trebuie să îți dorești să fii cel mai bun. Dar acea luptă trebuie să o dai cu tine, nu cu partenerul.

Și să fii prezent în scenă permanent…

Atenția e vitală.

Musicalul londonez și dinamica unei culturi

Sursa: https://yorick.ro/musicalul-londonez-si-dinamica-unei-culturi/ 

1

Aventurieri prin Londra. Când îți deschizi gândul către întreaga lume și îți propui să experimentezi stilurile de viață și de civilizație din diverse zone, devii din ce în ce mai bogat spiritual. Și înveți. Intri într-o primăvară a minții și începi să crești, să vezi, și nu doar să privești, să asculți, și nu doar să auzi, să înțelegi, și nu doar să crezi.

Dincolo de frontiere, totul pare Altfel: un trai mai bun, aproape ideal. Sau, mai degrabă, e un fel de proiecție utopică pe care ne-o implementăm. Deși pare la îndemână o comparație între România și oricare altă țară, din multe considerente nu e justă. Eu am ales să păstrez bucuria întâlnirii cu un anume loc pentru prima dată, fără să-mi doresc să mă adopte. În Anglia am descoperit punctele forte prin care a reușit să își păstreze statutul de mare putere atâtea secole: o istorie fascinantă, o formă inteligentă de naționalism dezvoltat și păstrat cu mândrie, strategie și perspectivă și un respect reciproc pe care îl cer și, în același timp, îl oferă. Aceleași lucruri se reflectă și în modul lor de a se raporta la artă și cultură.

2Sistemul teatral londonez funcționează într-un registru distinct față de ceea ce înțelegem noi, românii, prin instituție de cultură. Fiecare teatru al lor e o poetică în sine. Rămâi cu amintirea unor clădiri impozante, precum un fel de sanctuare, în care dimensiunile colosale și rafinamentul completează sentimentul de devotament al englezilor față de actul artistic. Iar rigurozitatea interpreților, pe de o parte, împreună cu prestanța spectatorilor, pe de altă parte, compun contextul realizării unor producții spectaculoase.

La Dominion Theatre se joacă încă musicalul „An American in Paris”. După ce am luat pulsul orașului cutreierând străduțele lor celebre, am ajuns în acest spațiu filmic, rupt parcă din peliculele cu Jude Law. Teatrul fremăta deja, accentul britanic devenind un soi de laitmotiv oriunde mergeam. Publicul emana un amalgam de relaxare, jovialitate, entuziasm, toate fiind încununate de ceva autosuficiență și, poate, un strop de aristocrație. Una peste alta, te fura atmosfera și părea aproape imposibil să te decizi dacă ceea ce trăiai era real sau doar imaginație. Și totuși, eram acolo și urma să văd live ceea ce auzisem doar din istorisirile celorlalți.

3După reușita filmului cu același nume din anul 1951, regizat de italianul Vincente Minnelli, apare musicalul care cucerește Broadway-ul și câștigă patru Premii Tony. Montarea se bazează pe adaptarea făcută de Craig Lucas, în regia și coregrafia lui Christopher Wheeldon și scenografia semnată Bob Crowley. Aventura poetico-amoroasă a americanului Jerry Mulligan începe în Parisul anilor de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Capitala tuturor artiștilor, a spiritului boem și a avangardelor îi promite afirmarea ca pictor. Cu sacrificiile pe care le implică. În așteptarea recunoașterii, Jerry o întâlnește pe Milo Davenport, o femeie influentă, posesoarea unei averi impresionante. Atrasă de calitățile tânărului, artistice și nu numai, ea îi va fi un partener temporar de drum. Însă, protagonistul nostru se va lăsa purtat sous le ciel de Paris, într-un dans (la propriu!) al dragostei, alături de franțuzoaica Lise Dassin.

4A fi spectatorul musicalului „An American in Paris” este o experiență ce provoacă dependență. Aproape că am uitat să respir timp de două ore și jumătate. Odată ce ai acceptat convenția și ai intrat în ritmul muzicii și al luminilor, te convingi că poveștile într-adevăr există. Musicalul urmărește structura clasică, tempo-ul are dozajul potrivit, scenele se succed organic. Momentelor de respiro le urmează secvențele de grup, în care actorii-balerini compun imagini plastice printr-o mișcare scenică sincronizată perfect. O emoție copleșitoare te inundă, fără să ai timp să conștientizezi că e acolo sau de unde a venit. Dar ea se naște tocmai din tehnica ireproșabilă a actorilor și a balerinilor. Îmbinarea unui scenariu plin de lirism cu elemente de decor minimaliste, interșanjabile, cu o suită de costume în aceeași notă pariziană, cu orchestrații și coregrafii sensibile și cuceritoare, a produs o explozie de senzații estetice. Fără să găsesc ceva de reproșat acestui spectacol, am înțeles că miza lui constă în profesionismul întregii echipe. Și că pregătirea temeinică, seriozitatea și fidelitatea față de artă pot alcătui o rețetă a succesului valabilă.

5Încercarea de a adopta în România metodele britanicilor de a face teatru poate aduce o schimbare, dar nu va funcționa integral. Cel puțin nu încă. Nu suntem pregătiți pentru astfel de provocări și ne lipsesc armele principale: artistul total și profesorul său. Întreg mecanismul este deficitar și declanșează reacții în lanț, pornind de la motivații financiare și culminând cu deprofesionalizarea școlilor de teatru. Să tindem spre o reformare și să avem ochi, urechi și minte pentru a asimila de la cei mai buni ceea ce ni se potrivește! Rămânând, totuși, suficient de realiști. Între timp, să călătorim pretutindeni și să vedem enorm!

Andrei Măjeri: Caut fascinația reciprocă; dacă un om te inspiră, simți că trebuie să vii cu ceva mai bun. E un dans în doi

Sursa: http://yorick.ro/andrei-majeri-caut-fascinatia-reciproca-daca-un-om-te-inspira-simti-ca-trebuie-sa-vii-cu-ceva-mai-bun-e-un-dans-in-doi/

Teatrul înseamnă, înainte de toate, întâlnire. Din astfel de interferențe se nasc spectacole, prietenii și… interviuri. După premiera craioveană „Nunta însângerată” de F.G. Lorca, am povestit cu regizorul Andrei Măjeri despre (câte-n) Lună și(-n) Moarte. Am aflat cum preferă să abordeze un tânăr creator textele clasice, despre cum îmbină prin ritmicitate divertismentul și emoția, care sunt componentele unui spectacol echilibrat și cu ce sentiment pleacă din sală, deopotrivă, artiștii și spectatorii. Destinul l-a purtat pe Andrei Măjeri prin tot felul de încercări: a dat admitere la UNATC „I.L. Caragiale”, dar ușile nu i s-au deschis atunci; a absolvit Regie la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, unde a primit șansă și încredere de la profesorii săi; și apoi a fost de neoprit. A montat pe scenele teatrelor din Cluj-Napoca, Sfântu Gheorghe, Turda, Craiova și a avut un spectacol („Organic” după „Inutil” de Saviana Stănescu) participant în programul 9G la TNB. Pariază pe simțul său estetic-poetic și pune în joc plăcerea de a lucra cu ceilalți, precum și ceea ce are de spus prin artă… atât cât va fi nevoie. Celor care încă mai cred că există o criză a tinerei generații de regizori, discuția următoare le oferă răspunsurile potrivite. Și suficiente spectacole făcute de Andrei Măjeri pe care să le descopere. (Fotocredit: Adina Lazăr)

Descrie-mi puțin atmosfera craioveană din timpul colaborării la „Nunta însângerată”.

S-a repetat aproape două luni și am încercat să anim toți actorii din distribuție, pe care îi consider foarte buni și îmi sunt dragi. Cei doi care joacă Luna (Ștefan Cepoi) și Moartea (Monica Ardeleanu) nu aveau partituri ample, în text având replici doar în actul III. Însă ei au venit la repetițiile celorlalți, au fost foarte atenți și au propus. La unele idei am renunțat odată ce am văzut întregul. Am un sentiment foarte straniu, pentru că, deși cu o parte am lucrat și la „Exploziv”, cu unii pleci dintr-o poziție de prietenie și se schimbă lucrurile, dispare asta, apoi reapare la un moment dat, cu alții nu, pleci din necunoscut. Spre ce? Dumnezeu știe…

Cine a venit cu ideea punerii în scenă a piesei lui Lorca?

Cei de la Teatrul Național Craiova au fost încântați de cum a ieșit „Exploziv” și m-au chemat din nou să montez. Le-am propus mai multe texte. Propusesem deja „Nunta însângerată” la Cluj, unde fusese acceptată, însă până la urmă am decis să fie la Craiova, fiindcă voiam să o fac mai repede. Mă bucur că am putut colabora din nou cu Irina Chirilă pe scenografie (decor și costume). E minunată, pentru că nu este genul de om pe care trebuie să îl verifici și asta mă bucură tare. S-a lucrat în detaliu, ceea ce se vede în spectacol.

Ce este esențial în relația regizor-scenograf, mai ales că ai mai colaborat cu Irina Chirilă și rezonați foarte bine?

Eu știu ce vreau. Sunt un pic stufos și prefer să îi spun scenografului: „cam asta e atmosfera, astea-s gândurile mele, vino, plusează-le, fă ce simți tu”. Sigur, am dreptul de veto. Am obsesii la nivel de culoare, materialități pe care nu le suport etc. Esențială e comunicarea.

Vizualizezi astfel de detalii odată cu textul, din momentul în care îl alegi?

Da, dar acesta fiind un text pe care l-am ținut în stand-by multă vreme, idei au tot venit, idei au tot plecat. Terenul de tenis s-a născut din faptul că nu mai voiam ceva atât de andaluz. Pământul roșu spaniol m-a dus cu gândul la zgură, iar tenisul mi s-a părut că are și o dimensiune erotică, dar și că poate fi un spațiu abstract, care poate să le cuprindă pe cele propuse de text. E extraordinar că acțiunea se desfășoară pe gradene și pe teren, iar din lumini poți să decupezi diverse spații. În text, Logodnicul merge la vie, drept care am simțit că această gradenă trebuie să capete și o altă funcție. Mi-a venit ideea cu florile, cu sera și atunci am schimbat via cu sera. Cred în tehnica detaliului semnificativ, revelator.

Cât de mult ai intervenit asupra textului original?

În primul rând, eu l-am tradus (împreună cu asistenta mea, Adina Lazăr) și cred că e o traducere bună. Cea din anii 70 devenise învechită. Am tăiat din tabloul II o secvență, un cântec al soției lui Leonardo și al soacrei, care suna ca un fel de previziune. În schimb, am introdus muzică, care înlocuiește fragmentele lipsă. În rest, am făcut doar mici forfecări. Cred că am păstrat undeva la 85%-90% din text.

Își poate permite regizorul să facă ajustări ale piesei sau trebuie urmată în litera autorului?

Trebuie urmată cât mai mult. Nu îi las pe actori să paraziteze textul, să inventeze replici, doar când este chiar necesar în concept, spre exemplu, faptul că Logodnicul spune „seră” în loc de „vie” și câteva intervenții pe care le au nuntașii, care țin de improvizație. Deși, cu Lorca puteam face orice pentru că a ieșit de sub incidența drepturilor de autor. Teoretic am libertate deplină, dar în cazul ăsta, dacă vreau să fac cu totul altceva, de ce să nu scriu o piesă a mea?! Trebuie totuși să fie „Nunta însângerată” de F.G. Lorca, acela e textul și nu îmi bat joc de el.

De-a lungul timpului te-ai întâlnit cu pasiuni precum arhitectura și pictura. Mă gândesc că toate au contribuit la construirea viziunii tale regizorale…

Din perspectivă vizuală, la decor știu foarte bine ce vreau, în privința costumelor la fel. La „Nunta însângerată” am mizat pe faptul că piesa propune contextul, și asta îți permite o perspectivă. Acțiunea se petrece la țară, dar eu nu am vrut să o plasez undeva anume, în schimb am urmărit să iasă în evidență faptul că personajele sunt bogate. Voiam să potențez conflictul dintre familii. Lumea tenisului, o lume de elită, mi-a dat soluția costumelor albe, dar și „echipele”.

Percepția spectatorilor s-a schimbat în timp, a evoluat. Spectatorul din ziua de azi e multitasking, stă pe Facebook și în același timp se uită și la scenă. Spre exemplu, la un moment dat cântau actorii și jumătate de sală avea Shazam-ul deschis și căuta melodia. Lumea își completează spectacolul. Nu există spectacol bun/spectacol rău, există spectacolele fiecăruia. Se perfectează prin experiențele de viață, interesele din ziua respectivă ale celor prezenți. Teatrul e în permanentă schimbare, trupele la fel, spectatorii cu atât mai mult.

Apropo de culori, sub motto-ul „orange is the new black”, mi se pare că portocaliul domină terenul de tenis și scena în sine. De ce portocaliu?

De acolo am pornit, de la pământul andaluz, de la zgură, după care asta s-a legat cu portocalele din text și de coroana din flori de portocal care gravitează în tot textul. Afișul are o portocală imensă tăiată în două. El, în sine, nu înseamnă mare lucru, dar după ce vezi spectacolul îl înțelegi. Mie îmi place culoarea în scenă. E safe să faci spectacole în alb, negru, roșu; le poate face oricine. Lecțiile astea le avem din facultate. E mai greu să riști un pic, la limita kitsch-ului. Mă uit cu admirație la ce fac Adriana Grand și Victor Ioan Frunză. Sunt doi mari artiști pe care îi respect teribil și care lucrează cu kitsch-ul societății în care trăim într-o modalitate formidabilă.

Are dimensiunea vizuală a spectacolului de teatru o importanță aparte?

E extrem de importantă. Cunosc parametrii scenelor în linii geometrice. „Nunta însângerată” începe într-o simetrie vizuală, atenția se muta stânga-dreapta, apoi central, uniformizând și direcționând privirea. Muzical, actorii intră și ies pe același tip de masă și pe același fundal în primele două tablouri. Simetria se sparge, ulterior dispărând și fileul. Nunta îi aduce pe oameni împreună, urmând să-i separe din nou. Gândesc muzical, dar și arhitectural.

Prin ce își păstrează textul lui Lorca valabilitatea astăzi?

Mi se pare că el e în sine un text valabil. Nu am obsesia de a fi modern cu orice preț. Observ la foarte mulți colegi de generație impresia că dacă folosești proiecții și un text scris ieri în Papua Noua Guinee, ești fresh. Poți să fii fresh pe orice tip de text dacă ești Tu. Pentru că încercând să fii cât mai personal, inevitabil faci ceva ce nu s-a mai făcut. Ni se spune că nu mai există originalitate, că totul e o compilație de lucruri preexistente. Eu mă frustrez teribil dacă am un gând și aflu că s-a mai făcut, prefer să renunț la el decât să mă obsedeze asta. Există și un banc: „De ce nu fac regizorii sex? Pentru că s-a mai făcut.”

Crezi că avem nevoie astăzi de texte clasice montate altfel, în chei contemporane sau conform indicațiilor dramaturgului?

Mi s-ar părea o temă extraordinară să faci un spectacol respectând didascaliile, atât la nivel vizual, cât și intențional. Mi s-ar părea incredibil! Inevitabil, atunci când citesc un text, văd sau nu ceva în el, din primele pagini. Renunț să-l mai citesc dacă nu „miros” ceva anume. Sunt texte clasice extraordinare, dar pe care eu nu aș putea să le fac. Caragiale, de exemplu. Pot să fiu spectator la un spectacol Caragiale, dar am o repulsie regizorală față de tipul acesta de scriitură. Poate pentru că eu nu râd la textele alea. Au un umor pe care deja îl știu de la orele de limba română, e același indiferent ce ai face; sunt poante franțuzite care acum nu mai țin. Nu m-aș lupta cu un Caragiale. Dar pot accepta că unii merg la teatru ca la muzeu.

De ce ne plictisește un astfel de spectacol?

Percepția spectatorilor s-a schimbat în timp, a evoluat. Spectatorul din ziua de azi e multitasking, stă pe Facebook și în același timp se uită și la scenă. Spre exemplu, la un moment dat cântau actorii și jumătate de sală avea Shazam-ul deschis și căuta melodia. Lumea își completează spectacolul. Nu există spectacol bun/spectacol rău, există spectacolele fiecăruia. Se perfectează prin experiențele de viață, interesele din ziua respectivă ale celor prezenți. Teatrul e în permanentă schimbare, trupele la fel, spectatorii cu atât mai mult.

Deci ești regizorul care face spectacole pentru public și nu de amorul artei?

Fac spectacole pentru că îmi place să lucrez cu alți oameni și să ne jucăm împreună. Nu cu toți descopăr lucruri extraordinare și nici eu nu sunt la fel de darnic cu toți. Caut fascinația reciprocă; dacă un om te inspiră, simți că trebuie să vii cu ceva mai bun, și el la fel. Asta e partea frumoasă. E un dans în doi. Recunosc, nu mă gândesc la spectator, ci am încredere în mine și în actori. Nu îmi plac spectacolele în care publicul este agresat. Totodată, lumea nu vine la teatru să se plictisească, ci să se simtă bine, să fie emoționată. Cred în ritm mai degrabă, decât în spectatori. Divertismentul, dacă e de calitate, nu exclude arta și viceversa.

Pe ce ai mizat în „Nunta însângerată” pentru a echilibra lirismul textului cu o viziune regizorală contemporană?

Cred că pe succesiunea ritmică pe care ți-o impune construcția. Un moment dramatic care cade mai puternic după ce lumea s-a relaxat răzând. Un moment vizual este primit în plex dacă vine după altul care detensionează spectatorii. Caut o ritmicitate vizuală, dar și auditivă.

Vorbeai într-un interviu de violența psihologică. Crezi că ritmicitatea determină genul acesta de violență?

Când mă gândesc la violență, nu mă gândesc la agresivitate. Mă gândesc la forță. Eu sunt unul dintre naivii care mai cred în eroi. Teatrul contemporan nu îi mai „înghite”, s-a vorbit deja în ultimii 30 de ani despre non-eroi, despre teatru-dans, despre atâtea struțo-cămile teatrale. Eu cred într-o reîntoarcere a eroului în teatru și spectatorul are nevoie de asta.

Fac spectacole pentru că îmi place să lucrez cu alți oameni și să ne jucăm împreună. Nu cu toți descopăr lucruri extraordinare și nici eu nu sunt la fel de darnic cu toți. Caut fascinația reciprocă; dacă un om te inspiră, simți că trebuie să vii cu ceva mai bun, și el la fel. Asta e partea frumoasă. E un dans în doi. Recunosc, nu mă gândesc la spectator, ci am încredere în mine și în actori. Nu îmi plac spectacolele în care publicul este agresat. Totodată, lumea nu vine la teatru să se plictisească, ci să se simtă bine, să fie emoționată. Cred în ritm mai degrabă, decât în spectatori. Divertismentul, dacă e de calitate, nu exclude arta și viceversa.

Crezi în catharsis-ul aristotelic, în emoția foarte puternică pe care trebuie să ți-o provoace spectacolul?

Cred foarte mult în instalarea spectacolului. Pe spectatori, dacă îi ții chiar și cu un minut în plus, deja pleacă cu un minus energetic. Mie îmi place ca lucrurile să înceapă la fix. Sunt genul care nu întârzie niciodată. Cred foarte mult în disciplină. Dar cred și în visceralitate, în delir, în joacă, însă toate să fie într-un cadru organizat. Cred în catharsis, pentru că atâta timp cât mi se întâmplă mie, el devine posibil și pentru ceilalți. Nu știu dacă sigur, dar măcar pentru o parte dintre oameni, în anumite momente. Lumea „se excită” la lucruri diferite: unii la muzică, unii la o rochie de pe scenă, unii la un gest…

Pretinzi aceeași disciplină și de la actori?

Eu o pretind, dar… unii o dau, unii nu o dau. Trebuie să învăț multe. Sunt o fire un pic prea agitată și asta nu funcționează cu toată lumea. Până la urmă actorul e și propriul lui instrument, poate nu și-l acordează tot timpul cum aș vrea eu. Uit uneori cât de dificil e, cât de greu e atunci când repeți o săptămână și trebuie să cânți și nu mai ai voce etc. Spectatorii sunt nemiloși, ei nu se gândesc la astfel de lucruri și nici nu ar trebui să o facă. Până la urmă, actorul își asumă meseria asta, în care trebuie să fie pregătit pentru orice, indiferent de situație. Am mare respect pentru asta. Dar și o teamă constantă.

Cum reușești să îi îndrumi pe actori în drumul lor către personaj?

Sunt un partener de drum, un coordonator. Spectacolul și contextul îți dictează modalitatea de lucru. La unele spectacole sunt dictator și lumea e împăcată cu asta, alteori sunt fraier și actorii m-ar vrea mai strong. Ne ferim prea mult să vorbim despre talent. Până la urmă, asta ne atrage între noi. Uneori ești dezamăgit chiar de propriul talent, uneori te panichează. Când îi spun unui actor că ceva nu e bine, nu îi spun lui că e prost, îi spun că în căutarea sa nu se află pe o direcție bună și că trebuie să mai caute. Dar observ tot mai des că mulți au nevoie de maxime încurajări și să fie purtați, dionisiac, pe brațe.

Oricum, ai spus că nu vrei să faci meseria asta toată viața…

Vreau să o fac cât încă mă simt bine, atâta tot. Mă tem că s-ar putea „închide robinetul” inspirației și nu știu de ce anume ține asta. Deocamdată, nu mă domină teatrul atât de mult, dar e ca o rană deschisă, uneori te taie felii-felii, nu spectacolul, ci faptul că oamenii de teatru „se cuțitează” între ei, unii cu grație, alții nici măcar. Încă sunt insuficient de puternic. În puținele situații nefericite pe care le-am avut în repetiții am lăsat de la mine și am aplanat conflictul. După ce am terminat spectacolul m-am gândit dacă oare am procedat bine și care e miza mai mare. Încă nu știu răspunsul.

Are regizorul puterea de a „aduce actorii împreună”?

Nu știu. E o meserie care ține de o manipulare tacită, acceptată de actor. De multe ori soluționez conflicte și încerc să se răsfrângă asupra mea decât să se răsfrângă între ei. Cei mai buni actori sunt și cei mai darnici și mai atenți la colegii lor. Pe mine mă emoționează foarte mult dărnicia între actori, când văd că un coleg e foarte atent la celălalt și îi propune ceva sau vine către el și se întâlnesc într-un anumit punct. Îmi plac astfel de întâmplări la repetiții pentru că e o meserie în care foarte mulți joacă singuri și e foarte greu și te lupți să îi aduci într-un univers coerent, rotund.

Fiecare spectacol al tău spune o poveste. „Nunta însângerată” vorbește despre iubire și moarte, despre cum ne mințim pe noi înșine și unii pe ceilalți. E un spectacol avertisment sau, pur și simplu, teatru?

Teatrul propune, arată, scoate la iveală. Cred în poveste, fie ea și fără vorbe, abstractă. Trebuie să existe tot timpul emoție sau sens. Asta cu „cât îl afectează pe spectator, cât îl schimbă” e un deziderat, care ține de teatru ca „vocea cetății”. Într-adevăr, actorul riscă enorm lucrând pe cordelina sensibilității și cred că spectatorul e conștient de asta, oricât de (ne)pregătit ar fi el. Dar cât te schimbă, ține de fiecare, de nevoia spectatorului de a fi schimbat în ziua respectivă. Dacă nu vii la teatru dintr-o necesitate reală, nu poate avea efect. Dacă nevoia mai are și șansa să fie împlinită, rezultatul poate fi extrem de frumos. Uneori vedem spectacole excelente, dar care nu ne ating; suntem conștienți că sunt bine făcute, dar poate nu eram „burete” în ziua respectivă. Te emoționezi în funcție de cine ești și de cum ești.

Ar trebui să se pregătească publicul pentru spectacolul acesta în vreun fel?

Cred că spectatorii trebuie să fie atenți la detalii, la teatru avem un timp limită. Actorul trebuie să fie atent să arate toate piesele dominoului, și spectatorul trebuie să le asambleze. Dacă reușește să fie atent, să intre în poveste și să meargă cu noi, spectacolul îl răsplătește.

Teatrul propune, arată, scoate la iveală. Cred în poveste, fie ea și fără vorbe, abstractă. Trebuie să existe tot timpul emoție sau sens. Asta cu „cât îl afectează pe spectator, cât îl schimbă” e un deziderat, care ține de teatru ca „vocea cetății”. Într-adevăr, actorul riscă enorm lucrând pe cordelina sensibilității și cred că spectatorul e conștient de asta, oricât de (ne)pregătit ar fi el. Dar cât te schimbă, ține de fiecare, de nevoia spectatorului de a fi schimbat în ziua respectivă. Dacă nu vii la teatru dintr-o necesitate reală, nu poate avea efect.

Crezi că mai știe publicul de azi să pătrundă o anumită poezie a spectacolului de teatru?

Sigur, observ mulți liceeni care încă au nevoie să scrie. Chiar dacă se zice că cea mai proastă poezie e poezia sinceră; sinceritatea adolescenței naște poezie proastă adesea, dar atât de necesară! Lorca mi se pare un poet mai bun decât dramaturg. Cred foarte mult că poezia e dinainte de teatru, e dinainte de roman, e baza literaturii. E și cea mai abstractă, și cea mai sinceră, și cea mai necesară psihicului, omului și relațiilor și… declarațiilor. Poezie înseamnă și muzică și conflict și moarte. Până și ridicarea și coborârea cortinei poate fi poezie.

Te aflii într-o continuă căutare de întrebări și răspunsuri, iar publicul parcurge același drum cu tine. Fără să-ți propui asta, reușește un spectacol să-ți dea răspunsurile pe care le cauți?

Asta e o întrebare foarte bună, la care mă gândesc tot timpul. Pentru că pentru mine teatrul este un detur, e ceva în care, pe lângă execuția mai mult sau mai puțin reușită, îmi dau foarte multe teme. Legate de mine, nu doar de calitatea de regizor și de evoluția mea în meșteșug, ci despre mine Andrei Măjeri ca om. La teatru experimentezi în două luni de repetiție, în viață ți-ar trebui câțiva ani. Pe de altă parte, sunt dureroase și intense descoperirile.

Ai un statement după care te ghidezi, ceva ce îți spui în momentele mai dificile, în care îți pierzi un pic curajul sau încrederea?

Cred în dorință și în renunțare.

Funcția imaginii în teatru și film

Sursa: http://yorick.ro/functia-imaginii-in-teatru-si-film/

Aristotel spunea cu mai bine de 2000 de ani în urmă, în lucrarea Despre suflet, că „sufletul nu crede niciodată nimic fără o imagine”. Departe de doctrina creștinismului și fără ca măcar să previzioneze nivelul tehnologic al secolului XXI, el intuiește funcția primordială a imaginii pentru fiecare dintre noi. Indiferent de particularitățile rasiale, de sex, de cultură sau educație, oamenii gândesc în imagini – ceea ce determină un fel de limbaj universal sau o lume a arhetipurilor, cum o numea Jung.

Dacă la începutul lumii a fost cuvântul, la începutul vieții noastre apare, mai întâi, imaginea. Unicitatea lui homo sapiens se datorează capacității sale de a opera cu aceste simboluri, ceea ce determină, de-a lungul istoriei, dezvoltarea omenirii și progresul tehnologic, așa cum consemnează Giovanni Sartori în cartea „Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea”. Indubitabil, momentul paroxistic al puterii imaginii a fost apariția televizorului, al cărui impact subliminal se resimte și astăzi. Cum utilizează arta funcțiile imaginii? În cazul artelor plastice, receptarea celui care privește opera se produce imediat. Muzica proiectează felurite imagini în mintea auditorilor. Însă teatrul și filmul au nevoie de o anumită întindere în timp și de o succesiune imagistică pentru a produce efectul final. Însă, după terminarea fiecăruia, publicul își amintește preponderent imaginile dominante și mai puțin replicile actorilor.

Citându-l în continuare pe Aristotel, arta este o imitare mimetică a realității. Prin urmare, ea nu face decât să selecteze și să reasambleze o suită de imagini pe care spectatorul le recunoaște din viața cotidiană. În esență, oamenii au rămas la fel din Antichitate și până în prezent: trăim cu aceeași nevoie de a ne regăsi în ceea ce vedem pe scenă sau pe ecran și de a ne emoționa. Dar cât mai reușește teatrul să aducă emoția în scenă? Are cinematograful avantajul de a surprinde o astfel de trăire intensă într-un simplu cadru? În ce măsură reușește să adapteze teatrul mecanismele cinematografice? Cel mai probabil aceste întrebări nasc ecouri extrem de diferite în fiecare dintre noi, în funcție de gust, preferințe și obișnuință.

Conform barometrului cultural pe anul 2015 realizat de Institutul Național de Cercetare și Formare Culturală (INCFC), cinematograful își păstrează o poziție dominantă în ierarhia culturală în raport cu vizionarea de filme la televizor. Oamenii văd astăzi vizionarea filmelor ca activitate cotidiană, ca parte esențială a nevoii de consum. În plus, televiziunea încă se situează în topul preferințelor și aș îndrăzni să afirm faptul că așa va rămâne dat fiind tipul de informație cu care îl „atacă” psihologic pe telespectator. În ceea ce privește consumul cultural public al tinerilor, în ultimele 12 luni (ale anului 2015), un procent de 70,7% au mers la cinematograf și un procent de 48,8% au ales să meargă la teatru. Tinerii constituie cea mai dinamică categorie de consumatori, a căror influență este extrem de puternică asupra noilor tehnologii în practicile pe care le au și le dezvoltă. Ofertele culturale ale instituțiilor publice sunt destul de variate, însă (încă) destul de puțin cunoscute tinerilor. Spre deosebire de trendul cinematografic, teatrul are de purtat o luptă cu preconcepția vetustă a tinerei generații. Nici acum teatrul nu a reușit să convingă cei mai tineri spectatori că, deși nu dispune de aceleași resurse precum cinematograful, are însușirea unei arte vii, care se întâmplă pe loc, atunci și acolo și că experiențele pe care le oferă pot fi mai reale și mai autentice decât orice experiență 3D, 4DX sau 7D.

Atât teatrul, cât și filmul pornesc de la același instrument: imaginea. Însă ceea ce propune fiecare în parte compune universuri diferite. Și ar trebui să nu mai căutăm o fuzionare a celor două medii pentru că tehnicile lor, deși interșanjabile, nu urmăresc același rezultat. Arta cinematografică este un produs fix, un colaj de secvențe și cadre, a cărui putere de emoționare nu poate fi contestată. Ne putem întoarce la el în orice moment, iar efectul să fie același. Arta teatrală, în complementaritate, trece printr-un proces continuu de metamorfoză, în funcție de elementul viu, care este actorul, de context și de comuniunea cu publicul. Aici imaginea de ansamblu, a întregului spectacol, poate căpăta conotații diferite de la o seară la cealaltă. Iar fluxul de stări și emoții nu va fi niciodată același; poate surprinde spectatorul și îl poate îmbogăți sau chiar sărăci spiritual.

Să fim, așadar, mai atenți la imagini și la puterea lor de a (ne) influența. Fie că vorbim despre teatru sau film… să ne reamintim că trăim într-o societate, fie ea și artistică, a manipulării.