Accelerând din viteza I în viteza a V-a…sau…cum să înveţi sa conduci

Să ştii că n-o să te întrebe nimeni dacă doreşti să faci o incursiune prin viaţa ta, abandonându-te în melancolia trecerii timpului. Şi nici măcar nu o să-i pese cuiva dacă emoţia gândului că îţi vei lua soarta în propriile mâini pentru prima dată îţi va absorbi orice sunet pentru vreo două ore. Singura transcendenţă de care va beneficia egoul tău va fi o simplă experienţă pe care cu siguranţă nu o vei putea ocoli cu prea mare uşurinţă. Teatrul Maria Filotti provoacă spectatorii să arunce o privire asupra unui prototip de viaţă uşor de trecut cu vederea probabil, însă irezistibil şi impresionant în esenţă.

„Cum am învăţat să conduc” nu este numai un studiu de caz al unor incipituri din cursul existenţei fiecăruia, ci o şansă de a înţelege importanţa fizică şi psihică a unui gest făcut la momentul oportun. Textul Paulei Vogel surprinde într-o manieră delicată, dar concisă cum se poate trăi într-un oraş provincial precum Maryland. Într-o lume în care jucătorii îşi îndeplinesc cu pioşenie menirea, iată că o familie nonconformistă şi oarecum stranie îndrăzneşte să încalce regulile, conturând involuntar evaziunea din realitate în acte ale unei tragedii. M.Chris.Nedeea, o apariţie inovatoare în nucleul regizoral al teatrului brăilean sugerează această desprindere din contingent prin decorarea spaţiului cu nori de vată. Fără să încarce excesiv scena şi acordând actorilor posibilitatea de a se desfăşura fără limitări, regizorul creează o imagine iluzorie a obiectelor necesitate într-un spaţiu actual. Reuşeşte să submineze nevoia acestora resimţită de spectatori, deosebit de vulnerabili de felul lor, inducându-i într-o stare himerică, în care tot ceea ce pot percepe este nerăbdarea de a urma cursul personajelor.

Protagonista piesei, Mititica – interpretată de Mihaela Trofimov – pune în lumina adevărului povestea vieţii sale fără pic de reţinere sau ipocrizie. Poate fi cumva şocant să auzi atâta nefericire în glasul unei copile de doar treisprezece ani! Pentru ea este nespus de greu să îşi dea seama dacă naşterea şi moartea sa s-au petrcut în acelaşi moment, din cauza pierderii inocenţei de timpuriu sau i s-au acordat unul sau două prilejuri de a-şi alege visele, atât de importante pentru orice copil. Toate întâmplările frumoase i-au fost reţinute de familie, fiind obligată să crească după ideologii anacronice, într-o beznă a experienţelor convieţuirii cu ceilalţi. Bunicul său – Emilian Oprea – nu îşi menajează comportamentul, permiţându-şi să nu îi pese dacă Mititica ia parte la scenele obscene dintre el şi Bunica – Cătălina Nedelea/Elena Andron. De asemenea, vocabularul pe care îl foloseşte atunci când i se adresează o determină pe nevinovată să se ruşineze cu ea însăşi şi să îşi piardă încrederea în sine. Bunica, pe de altă parte, adoptă mentalitatea unei persoane căreia i s-a interzis aflarea unor lucruri inevitabile şi cât se poate de normale, dar şi posibilitatea de a se maturiza pe cont propriu; problemă pe care o întâlnesc majoritatea tinerilor la momentul de faţă. Curiozitatea, interesul şi dorinţa îi sunt stârnite de către unchiul său, Peck – Valentin Terente -. Deşi el are o căsnicie stabilă cu mătuşa Mititicăi, Mary – Emilia Mocanu – o posibilă decepţie mai veche sau incapacitatea de a se mulţumi cu ceea ce a dobândit până în prezent îl împiedică să îşi mai facă datoria. Ispita lui se întrupează în nepoata sa, căreia îi cunoaşte trăsăturile şi gesturile încă din naştere, devenind însă mai apoi o obsesie letală. Pentru a se refugia din închisoarea în care i se pare că a fost închistat, unchiul Peck încredinţează o altă pasiune incurabilă şofatului. Astfel, devenind dependent de acestea două, va încerca pe cât posibil să le suprapună. La început, lecţiile de condus şi micile fapte îndrăzneţe ale lui par o salvare şi pentru Mititica, dar eşuează în încercarea ei de a părea cu un cap  mai sus decât este de fapt.

Mihaela Trofimov nu renunţă la statutul de femeie hotărâtă, inteligentă, ambiţioasă şi perseverentă, ci atribuie în cantităţi corespunzătoare personajului său câte puţin din fiecare. Puterea sa de transpunere dintr-o postură de inocenţă şi necunoştinţă în cea de adult cu principii impresionează şi convinge publicul că nu ar fi existat o altă Mititică la fel de potrivită. Un rol foarte bun, prin intermediul căruia i se testează flexibilitatea şi implicarea în evenimente, ce este finisat cu o înfăţişare dinamică – o perucă roz şi o costumaţie sugerând pretextul luptei sale cu hazardul; şi anume condusul. Evoluţia fetei se accentuează prin prezenţa lui Valentin Terente, care completează nesiguranţa cu protecţia unui bărbat în toată firea. Cu toate acestea, felul său enigmatic şi tăcut trădează un zbucium nefiresc ce îi răstălmăceşte sufletul şi chiar raţiunea. Astfel, putem spune că rolul unchiului pervers şi pedofil se pune în valoare cu succes şi complexitate de către acesta.

Emilia Mocanu trăieşte experienţa maternităţii, dar străduindu-se, paradoxal, să resimtă prin fiecare por dezamăgirea unei mătuşi care îşi vede soţul înşelând-o cu nimeni alta decât nepoata sa. Un monolog pătrunzător, sincer şi convingător aduce încă un argument dramei cu care se confruntă respectiva familie. Cătălina Nedelea scoate în evidenţă o femeie trecută prin încercări grele, însă fragilă şi temătoare de schimbările produse în societate. Un temperament puternic, dar care bravează slăbiciuni tipic feminine. Emilian Oprea adoptă atitudinea unui bărbat impasibil, indolent, care trăieşte doar pentru satisfacerea nevoilor interioare proprii. Dar nu se poate vorbi la singular despre acesta, căci alături de Emilia Mocanu şi Cătălina Nedelea, ei dau naştere mai multor personaje care îi vor aduce Mititicăi neplăceri de-a lungul timpului. Prestaţia lor nu lasă loc de comentarii depreciative, impresionând prin maleabilitate şi lejeritate în desăvârşirea fiecărui rol. Naturaleţe, dihotomie între bun şi rău, intrigi şi interese fac ca aceşti actori să merite aplauze nesfârşite!

Dinamismul firului dramatic se subliniază prin secvenţe video şi audio, ce aduc în prim-plan întâmplări sugestive şi edificatoare cu privire la traseul parcurs de fiecare protagonist în parte.

Deznodământul piesei lui M.Chris.Nedeea accentuează, încă o dată, metamorfozarea Mititicăi, care în final devine o persoană matură, responsabilă şi independentă. Şi totuşi ea va fi acumulat nespus de multă tristeţe şi singurătate din cauza trezirii forţate la realitate la care a fost supusă de la o vârstă înspăimântător de fragedă. Devine raţională şi reuşeşte să îi ia locul profesorului său, unchiul Peck, opunându-se stimulilor veniţi din partea lui. Un singur lucru rămâne iremediabil în trăirea tumultuoasă a fetei: dependenţa de adrenalină, pasiunea atrofiantă pentru şofat.

Să ai curajul să calci acceleraţia până la capăt şi să te retragi dintr-un trup amorţit şi inconfortabil! Nu e nici măcar un sfat, ci o oportunitate unică de a modela tangibilul şi metafizicul într-un joc de sentimente vizuale pe care o primeşti de foarte puţine ori în viaţă.

Şi atunci te întrebi: dacă ei pot trăi într-o lume empirică, eu de ce nu aş putea?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s