Teatru absurd prin simboluri și senzații

Întâlnirile cu piesele lui Eugène Ionesco au menirea de a surprinde publicul, de fiecare dată, într-o manieră inedită. În cazul de față, regizorul Gábor Tompa optează pentru unul dintre cele mai scurte și mai poetice texte ionesciene, Noul locatar. Viziunea pe care o are în raport cu acesta cumulează deopotrivă emoție și sensibilitate, spectacolul montat la Teatrul Nottara reușind să surprindă un absurd elucidat, pe înțelesul tuturor.

Atmosfera este susținută, în primul rând, de scenografia inconfundabilă semnată Helmut Stürmer. Camera goală din incipit, cu o singură fereastră ce trădează zgomotul infernal și praful de pe străzile haotice, prefigurează cursul destinului uman: începutul ne permite să clădim totul după bunul plac, însă devenim rapid prizonierii propriilor noastre alegeri. Tonurile de cenușiu și gri ale decorului, precum și contrastul alb-negru al costumelor accentuează mediocritatea în care se complace omul, dificultatea de a lupta pentru a se salva.

Conceptul regizoral a avut nevoie de o distribuție aparte întrucât esențială a fost flexibilitatea actorilor. Cei care au reușit cu succes să se apropie de textul lui Ionesco și să găsească justificările necesare pentru felul de a gândi și de a exista al personajelor sunt Francisco Alfonsini, Ada Navrot, Ion Grosu și Gabriel Răuță. Ei au acceptat provocarea de a construi individualități ieșite din comun. Deși fiecare spectator se poate regăsi în anumite caracteristici ale lor, exagerarea rămâne elementul „cheie” al creației. Tocmai acest exces împinge spectacolul până în pragul paroxismului. O secvență edificatoare în acest sens este finalul, în care scena se umple până la refuz cu mobile sugerând asfixierea protagonistului cu mult prea multe trăiri.

Metoda de transmitere a mesajului aleasă de Gábor Tompa face apel, cu predilecție, la gesturi, tăceri, forme, senzații și emoții. Descoperim că nu primează replicile, ci acțiunile personajelor. Totul ține de stare, de atenția vigilentă a publicului de a pătrunde simbolurile aduse în fața lor. Cei doi hamali (Ion Grosu și Gabriel Răuță) își sincronizează în permanență mișcările, reușind astfel să potențeze dimensiunile pantagruelice pe care le capătă obiectele mici de mobilier. Detaliile primesc o atenție deosebită din partea regizorului, fiecare având un rol foarte important în exprimarea ideii centrale.

Complementaritatea dintre protagonist, noul locatar (Francisco Alfonsini) și Portăreasa (Ada Navrot) este nuanțată cu finețe. Diferența se identifică, mai ales, la nivel verbal. În timp ce Mathilde se impune prin logoree și starea de febrilitate, la pol opus se află enigmaticul nou venit. Faptul că el vorbește în mai multe limbi aprofundează misterul care îl înconjoară.

Spectacolul iese din tiparele obișnuite și experimentează un alt gen de teatru absurd. Gábor Tompa urmărește să creeze un univers accesibil, în care publicul să aibă curajul de a se arunca și de a se identifica. Pune accent pe acel pericol ce ne poate ajunge, de a ne închista în propria realitate…atât de onirică.

Noul_locatar.AFIS

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s