mihai-lungeanu22

Sursa: http://yorick.ro/mihai-lungeanu-nu-toata-lumea-vrea-sau-poate-sa-sesizeze-cantitatea-de-absurd-in-care-traieste/ 

Deși aflat mai mereu dincolo de fereastra din studioul de înregistrări, regizorul Mihai Lungeanu montează în teatrele din întreaga țară. A realizat peste 80 de spectacole la Teatrul Național Radiofonic și a câștigat trei premii UNITER de-a lungul carierei. Prieten „intim” cu scriitura lui Matei Vișniec, el a realizat în stagiunea 2015 spectacolul „Trei nopți cu Madox”, producție a Teatrului Nottara. Spectacolul a încheiat Festivalul „Fest(in) pe Bulevard”, ediția a IV-a, la Palatul Cotroceni. Selecționat în cadrul Festivalului Național de Teatru, ediția a XXVI-a, spectacolul are programate două reprezentații, luni 24 octombrie și marți 25 octombrie.

Despre schimbarea perspectivei asupra teatrului despre absurd, despre analiza operei lui Matei Vișniec și despre relația publicului cu un astfel de spectacol simbolic am discutat cu Mihai Lungeanu într-un dialog purtat în cafeneaua din pasajul de la Universitate, sub ochii curioși ai trecătorilor și pe fundalul evenimentelor de la Info Point-ul FNT-ului.

De ce este piesa „Trei nopți cu Madox” un text autentic, valabil pentru societatea de astăzi?

Întrebarea este delicată pentru că majoritatea textelor sunt autentice, nu sunt copiate. Majoritatea ar trebui să se refere la societatea de astăzi chiar dacă nu direct, altfel nu ar interesa pe nimeni, nici pe creatori, nici pe spectatori.

Sintetizând, textul nu vorbește despre realitatea zilelor noastre, ci despre meta-realitatea omului dintotdeauna. Despre acea capacitate a omului de a se ascunde de el însuși, de a se cunoaște, despre profunzimile nebănuite ale simplității și despre simplitatea lucrurilor grave și esențiale. Madox e un personaj pe care l-am îndrăgit cercetându-l. M-am și referit teoretic la el într-o lucrare. El e un soi de alternativă a lui Godot. În timp ce Godot nu vine niciodată oricât l-am aștepta, cel puțin așa cum propune Beckett, Madox vine pe neașteptate, la toată lumea. În același timp, Madox vine nu ca să ne ia ceva, ci ca să ne dea ceva. Madox apare în viața fiecăruia ca o invitație, ca o provocare. Este problema noastră cum reacționăm, cum suntem în stare să înțelegem în ce măsură prezența lui are valoare sau în ce măsură prezența lui poate să dea valoare vieții noastre din acel moment. De aici se desfășoară un conflict care e valabil și astăzi; conflictul e autentic.

Teza dumneavoastră de doctorat s-a concretizat prin volumul „Personajul virtual sau calea către al V-lea punct cardinal la Matei Vișniec”. Sunteți un fin cunoscător al universului simbolic al lui Vișniec. Ce vă atrage, în primul rând, la dramaturgia acestuia?

Cred că mă atrag toate calitățile și uneori mă atrag și părțile mai puțin studiate de ceilalți. Amestecurile. Vișniec este un amestec, un melanj extraordinar de poezie, visare, observație acidă, umor de foarte bună calitate, situații comice și situații dramatice care sunt rezolvate în cheie comică. Are ceva din Fellini, are ceva din Marquez, are ceva din tot ceea ce ne excită nouă imaginația și ne pune în fața unor lucruri mai puțin cunoscute.

Madox, cel care ne vizitează, pentru că el este reprezentantul personajului virtual, poate să ne definească dacă știm să-l primim. Poate că sunt printre noi oameni care știu să-l primească și care știu să se îmbogățească prin prezența lui. E un soi de bilă de altă culoare. Cred foarte tare că dramaturgia lui Matei Vișniec este absolut corespondentă cu vremurile în care trăim. Are exact ingredientele vieții pe care o ducem. Dau informația dură, netrucată și autentică privind ororile lumii în care trăim, precum și capacitatea fiecărui individ de a visa și de a reface lumea dacă ar fi să înceapă cu el. Personajele lui sunt fabuloase; sunt și cinice, sunt și juste, sunt și nebune, sunt și din bucăți, și întregi. El are un mod aparte de a cerceta realitatea – pentru că nu este doar dramaturg, ci și scriitor, jurnalist, poet, autor de romane și un foarte bun seismograf al sufletului. Piesele lui se joacă din Japonia, Brazilia până la Polul Sud. Dacă oamenii de acolo găsesc corespondențe în dramaturgia lui înseamnă că scriitura sa îi privește pe toți aceștia. Înseamnă că dramaturgia lui propune ceva și provoacă. Nu toată lumea se lasă sedusă de jocul acesta. Sunt oameni care au alte preocupări, alte valori în care cred, dar el reprezintă, din punctul meu de vedere, un mod de a privi un univers, un teritoriu – așa am spus în lucrare – teritoriu cu puncte cardinale care nu duc nicăieri; singurul punct cardinal care apare, pe lângă clasicele înainte, înapoi, stânga, dreapta, este acest „în sus”, caracterizat prin speranță, așteptare, visare, credință și așa mai departe.

Cred foarte tare că dramaturgia lui Matei Vișniec este absolut corespondentă cu vremurile în care trăim. Are exact ingredientele vieții pe care o ducem. Dau informația dură, netrucată și autentică privind ororile lumii în care trăim, precum și capacitatea fiecărui individ de a visa și de a reface lumea dacă ar fi să înceapă cu el.

Vor mai urma studii asupra operei lui Vișniec?

Din punctul meu de vedere, ar trebui să urmeze de acolo de unde m-am oprit. Dacă voi avea timp și va fi scris în stele, voi scrie. Nu știu ce utilitate are. Eu am încercat să deschid apetitul pentru a citi realitatea lui prin prisma acestui personaj. M-am bucurat că după atâția ani am reușit să închei cu un spectacol care vorbește despre ceea ce am încercat să susțin ca principii teoretice. E un subiect de abordat. Există și alte lucrări de anvergură, deci el reprezintă un punct important și cred că va fi semnificativ în geografia teatrală și a secolului XX pentru că de acolo vine, dar și a secolului XXI pentru că se aplică la subiectele de ultimă oră. Am avut un spectacol-lectură (care va deveni spectacol radiofonic) cu textul „Migranții”, despre fenomenul pe care îl suportăm cu toții, care a fost receptat ca o radiografie foarte sensibilă și foarte justă a unor situații cu implicații și urmări nebănuite. Nu știm ce ni se pregătește în viitor pentru că nu avem control. Aici vrea să atragă atenția Vișniec și iată că fiind prezent la evenimentele secolului actual, va fi cercetat în continuare în funcție de realitatea pe care o transformă artistic. Mi se pare că e o lume care trebuie cercetată și care dă răspunsuri foarte interesante. Poate fi chiar o materie – studiul lumii prin prisma lui Matei Vișniec.

Ce aduce în plus teatrul absurdului pentru spectatorul de secol XXI, față de abordările realiste?

Tot cercetând opera lui Vișniec și ocupându-mă de 27 de ani de moștenirea culturală a lui Eugène Ionesco, deci având oarecum date despre teatrul absurd, am descoperit că este o noțiune folosită nepotrivit. Nu există teatrul absurdului, ci teatrul despre absurd, cum este teatrul despre iubire, despre crimă, despre crize, despre relații. Absurdul e un fenomen care trebuie studiat. Nu poți spune „teatrul iubirii”. Teatrul este despre ceva, pentru cineva. Ori teatrul despre absurd se adresează oamenilor care simt absurdul. Cei care nu-l simt, nu vin așa cum cei cărora nu le place circul nu merg acolo, cei cărora nu le place muzica simfonică nu se duc la filarmonică. Dar muzica este pentru toată lumea, ea se adresează tuturor. Așa e și cu absurdul. Nu toată lumea vrea sau poate să sesizeze cantitatea de absurd în care trăiește. Mulți trăiesc în absurd fără să își dea seama, alții sesizează și cea mai mică nuanță de absurd și atunci o recepționează sau o taxează. Nu aduce ceva nou, ci e o privire în plus. E o umbră la lucrurile pe care le luminează soarele; le dă contur, le dă multidimensionalitate. Eu cred în teoria „multiuniversurilor”. Nu cred că există nicio părere definitivă, totul este în mișcare, totul depinde de subiectivitatea celui care trăiește; același răsărit ne poate întrista sau ne poate bucura în funcție de starea sufletească. Deci trebuie manevrat cu grijă termenul de absurd. Este ceva defect, cu stricăciuni, este o eroare. Ne-am putea feri de el dacă ne-am găsi în interior anumite metode de a ne păstra echilibrul, armonia, starea de firesc, de natural. Nimic din natură nu e absurd. Dacă ne-am putea întoarce la accesul la aceste valori, atunci poate că absurdul ar dispărea din viața noastră. Ne-am putea feri de el. Am putea să propagăm și alte valori. De aceea cred că e bine ca lumea să vadă teatru despre absurd, care vorbește despre absurd prin personaje, situații și relații.

Nimic din natură nu e absurd. Dacă ne-am putea întoarce la accesul la aceste valori, atunci poate că absurdul ar dispărea din viața noastră. Ne-am putea feri de el. Am putea să propagăm și alte valori. De aceea cred că e bine ca lumea să vadă teatru despre absurd, care vorbește despre absurd prin personaje, situații și relații.

Aveți o experiență vastă în realizarea spectacolelor de teatru radiofonic. În ce mod contribuie reprezentarea scenică (vizuală) la o mai bună înțelegere a mesajului în cazul acestui tip de teatru? Sau invers?

Mai degrabă contribuie teatrul radiofonic. De ce? Pentru că teatrul vizual îi dă spectatorului o serie întreagă de informații care sunt construite regizoral, urmărite de creatorul și conducătorul spectacolului. Amestecă textul, actorul, imaginea și sunetul, evident. Dar sunetul este o componentă. Și atunci, eu, descifrând lucrurile cu privirea, am această limitare. Dar dacă aud un sunet – o salvare, un clopot, un ceas –, am vizualizat sunetul imediat. Teatrul radiofonic, care se bazează prin excelență pe sunet, pe voce, pe inflexionarea vocii și a capacității sale de transmitere a emoției, poate aduce în plus, printr-o regie a sunetelor, o dimensiune în plus, o lumină în plus, o citire în plus, pe lângă ceea ce transmite vizual fotografia. Teatrul radiofonic creează spectacole radiofonice. Este un spectacol interior, căci eu nu am cum să nu văd ceea ce aud. Poate fi un defect al meu să nu înțeleg ceea ce aud, dar nu pot să spun că nu înțeleg sunetul unui tren. Văd trenul meu, pe care îl știu eu. Un milion de oameni vor vedea un milion de trenuri diferite. Niciun film, niciun spectacol nu poate să facă trenul care să corespundă la un milion de gusturi. Ceea ce oferă subiectiv teatrul radiofonic îi asigură perenitatea. El nu va dispărea niciodată. Nu se pune bază pe el pentru că nu este comercial; nu produce, nu excită la modul imediat. Teatrul radiofonic se ocupă de zona interioară, de vis, de aspirație, de sensibilitate, de imaginație.

Cum trebuie să se pregătească publicul pentru un spectacol de teatru care vorbește despre absurd?

Nu cred că trebuie să se pregătească în niciun fel. Spectatorul când vine la teatru oricum este pregătit de întâlnirea cu o altă realitate; de aceea a venit la teatru. Pregătirea lui, indiferent de zona în care se duce acest spectacol, ține de o „igienă” interioară. Să se ducă pregătit să se lase fascinat. Să nu se ducă cu așteptări de genul „mă duc să îl văd pe x”. Poate fi și acesta un criteriu, dar nu e legat de teatru, ci de dorința mea de a aprecia. Suntem vinovați de așteptările noastre, nu de răspunsurile pe care le primim. Dacă e deschis, spectatorul primește și informații despre absurd, și despre iubire, și despre moarte, și despre a fi sau a nu fi, și despre istoria lumii… despre orice. Teatrul este un mod fascinant de a ști, este un adaos, o carte, un abecedar. Să fii atent, să te duci cu bunăvoință, să fii deschis, să fii generos! Dacă te duci într-o sală de teatru, atunci participi la ceva. Dacă și actorul își face datoria și îți transmite ceva și tu îi dai înapoi, înseamnă că se întâmplă spectacolul de teatru.

Advertisements