Gala Absolvenților UNATC sau despre pescărușii generației noastre

Sursa: https://yorick.ro/gala-absolventilor-unatc-sau-despre-pescarusii-generatiei-noastre/

10Între atâtea gale, evenimente și festivaluri din întreaga țară, iată că stă să se termine și Gala Absolvenților UNATC 2017. Între 20 și 27 mai a avut loc maratonul spectacolelor de master, iar începând cu 29 mai și până pe 8 iunie, publicul avizat și neavizat participă la producțiile de licență. Un moment de tradiție în istoria generațiilor care absolvă universitatea cu profil artistic. Dar ce mai înseamnă această gală pentru noi și pentru ceilalți? Greu de răspuns… sau poate cea mai bună întrebare de adresat tuturor, de la studenți și conducere, până la personalități și simpli spectatori.

Ultimul an teatral a cunoscut o serie de subiecte de discuție abordate în fel și chip. Vorbim cât cuprinde despre valoare, calitate, profesionalism. Cu atâta detașare și într-o fabuloasă cunoștință de cauză! Dar ar trebui participat la Gala Absolvenților și realizată o analiză severă a ceea ce se întâmplă în matricea educațională a viitorilor artiști. Nu doar de către părinți și apropiați, ci (mai ales!) de critici, regizori și directori de teatru. Dacă avem nenumărate teatre, resurse financiare considerabile (date fiind schimbările recente) și suficient de mulți oameni de cultură extrem de bine pregătiți, următorul pas ar fi să ne oprim atenția asupra școlii de teatru din România. Și să ne implicăm mai mult în formarea tinerilor pe care îi dorim pe marile scene ale lumii, dar cărora nu le creăm mediul adecvat unei astfel de dezvoltări. Cerem încontinuu, dar mai puțin ne preocupă ce oferim la schimb.

Gala UNATC de anul acesta însumează nouă spectacole de actorie, cinci spectacole de păpuși-marionete, șapte spectacole de regie și scenografie, 14 spectacole de coregrafie și trei vizionări de scurtmetraje. Propunerea pare ofertantă și condensată – o reală provocare pentru organizatori și o minunată oportunitate pentru absolvenți și publicul larg. Dar câți dintre noi am știut despre eveniment? Câți am fost interesați și câți am participat? Câți am considerat că merită trecut în agenda culturală? Până la urmă, totul se reduce la cifre. Pentru că reflectă realitatea și demonstrează ceva. Cei prezenți au fost preponderent cunoscuți, apropiați, prieteni, colegi și profesori; același cerc restrâns. Reprezentațiile de licență au fost numeroase, în schimb cele de master se numărau pe degete, nefiind niciun spectacol de regie (disertație) prezentat în cadrul evenimentului.

Tinerele talente au fost urmărite, totuși, conform tradiției, de juriul format din personalități ale zonei teatrale românești: Coca Bloos, Ana Ciontea și Erwin Șimșensohn (Arta Actorului – Master), Alice Barb, Cecilia Bîrbora și Corina Constantinescu (Actorie – Licență), Vlad Cristache, Ioana Pashca și Cristiana Gavrilă (Arta Regizorului de Teatru și Arta Scenografului – Master/ Regie și Scenorafie – Licență), Brândușa Zaița – Silvestru, Raluca Tulbure și Bogdan Drăgulescu (Teatru de Animație – Master / Păpuși-Marionete – Licență), Ioana Marchidan, Sandra Mavhima și Ovidiu Dragoman (Artă Coregrafică – Master / Coregrafie – Licență). Nume sonore, prezențe care provoacă creșterea emoțiilor și a bătăilor inimii. Șansa absolvenților de a se face remarcați și de a arăta tot ceea ce au mai bun. Dar și contextul prielnic de a pune în relație profesioniști ai domeniului cu micii aspiranți la statutul de artist. Au mai putut fi văzute în sălile de spectacol personalități precum Sanda Manu, Victor Ioan Frunză și George Ivașcu.

Așadar, UNATC „I.L. Caragiale” a găzduit zilnic, timp de aproape trei săptămâni, producții de teatru și de film și întâlniri de seamă. O sărbătoare dedicată celor care își doresc să transmită un mesaj prin intermediul actului cultural. Absolvenților care pornesc acum la drum cu speranța și încrederea că parcursul lor va urmări un traseu coerent și sigur. Însă, adevărul ne arată faptul că această Gală poate avea două tăișuri: perspectiva optimistă, ușor irațională și incertă a unui viitor glorios și perspectiva realistă, cea care te face să te întrebi cât de pregătit ești, de fapt, pentru provocările ce vor veni. Sistemul Bologna nu poate naște după doar trei ani de studiu nici actori, nici regizori, nici păpușari, nici coregrafi, nici scenografi, nici teatrologi. Abia atunci depășim faza embrionară a ceea ce înseamnă un proces de învățare și de profesionalizare a la longue. E treapta pe care ne cântărim bagajul de cunoștințe intelectuale și care ne pregătește de marele salt care ne va propulsa în realitatea lumii teatrale de astăzi. E un moment frumos, dar care se poate transforma într-o experiență dureroasă. Cu toate că presupune un final emoționant, Gala nu reprezintă și certitudinea atâtor începuturi.

Pe parcursul unui astfel de mini-festival al absolvenților Facultății de Teatru pot fi observate și remarcate anumite aspecte. Așa cum am menționat și într-un alt material, numărul studenților la o astfel de universitate de profil este mult prea mare. E imposibil să formezi peste 50 de studenți, cărora apoi să le dai drumul către nicăieri, fără locuri de muncă și fără un sistem bine închegat, în care să fie siguri că își vor găsi locul. Situație care poate determina o creștere acerbă a concurenței între ei, o accentuare a nevoii de a fi cel mai bun, dar în sens negativ, în detrimentul celorlalți, uitând că teatrul se face numai și numai în echipă. Reducerea locurilor, criterii de selecție mai aspre și trierea pe durata anilor de curs ar fi câteva dintre soluții. Asta pentru a redresa firul lucrurilor către ceea ce ovaționăm cu toții: conștiință profesională. Și dacă nu plecăm din școală cu o astfel de mentalitate, vom continua mecanismul deficitar, ne vom plânge și ne vom revolta împotriva a ceea ce ne-a educat deja.

Lucrul cu studenții și pregătirea lor artistică sunt elementele fundamentale care se cer dezbătute. Și, totodată, problemele care se văd cel mai bine odată cu Gala UNATC. Cum reușești să lucrezi cu 10, 20 de persoane în același spectacol? Cât timp îi aloci fiecăreia pentru analiza pe text, discuții despre personaj și mecanisme scenice? Și cum îl pui pe fiecare în lumină? Dintre spectacolele de actorie (licență) prezentate în aceste zile, cu greu a ieșit vreunul dintre interpreți în evidență. Intervențiile lor aproape egale (din toate punctele de vedere) făceau spectacolul să devină linear, ca un fel de muzică de fundal, fără note foarte înalte sau foarte joase. Atunci când simțeai nevoia ca unul dintre ei să domine scena, totul curgea monoton, ca și până atunci. Foarte puțini au fost cei care au reușit să capteze atenția. Poate că nici textele alese nu au fost cele mai ofertante pentru acești tineri de 20 de ani. Personajele prea complexe, care presupun o experiență de viață pe care nu o poți deprinde până la această vârstă sau care nu mai au un ecou în societatea atât de zbuciumată a zilelor noastre, pot fi o capcană. Faptul că nu se aud în scenă, că nu au vocile impostate vine tot ca o defavoare. Poate că metodele folosite în laboratorul actorului de creare a personajului și de pregătire a instrumentului de joc – corpul și vocea –, nu mai sunt atât de eficiente. Poate că variațiuni ale diferitelor tehnici de expresie ar fi bine-venite.

O diferență considerabilă am observat-o la spectacolele de regie și scenografie (licență). Piese cu mai puține personaje, montări originale și tematici de actualitate. Tinerii actori au colaborat cu ai lor colegi, iar rezultatul s-a dovedit a fi unul valoros, fiind o demonstrație a ceea ce afirmam mai sus, și anume că teatrul presupune un dialog permanent între actor – regizor – scenograf și coregraf.

Din rândul reușitelor promoției de absolvenți 2017 s-au numărat și cele două mari producții de master, musicalul „Mizerabilii” după Victor Hugo și „Ivanov” de Anton Pavlovici Cehov. Cu ceva mai mult antrenament scenic, masteranzii au reușit performanța unui show muzical, susținut și asumat. Un spectacol în care s-a crezut și care s-a vrut crescut de la o reprezentație la cealaltă. Ca și în cazul lui „Ivanov”, care a căpătat forță datorită devotamentului și candorii protagoniștilor. Aceste două spectacole s-au jucat vreme îndelungată, lucru care s-a văzut în momentul în care au fost prezentate juriului de specialitate. Și au ridicat ștacheta foarte sus.

În ceea ce privește producțiile de păpuși-marionete și de teatru de animație și cele de coregrafie, impresiile au fost pozitive. Studenții au putut fi diferențiați în funcție de meșteșugul fiecăruia și apreciați. Probabil o altă dovadă a faptului că performanța nu se poate obține decât prin foarte mult exercițiu individual, lucrând cu mai puțini tineri și mai atent.

La final – orice final: de ciclu educațional, de spectacol, de gală –, poate ar fi bine să ne întrebăm ce rost au avut toate, cu ce ne-au ajutat și cu ce lecție am rămas? După un asemenea eveniment, cea mai mare greșeală ar fi să îl lăsăm să treacă prea ușor. Avem nevoie de discuții, chiar și în contradictoriu, de observații, de concluzii și… de schimbări. Ca să putem progresa. Gala Absolvenților UNATC 2017 este un moment important în parcursul artistic al acestor tineri. Dar și un prilej de atenționare. Nu am văzut ceva spectaculos, ci același tipar de spectacole clasice, fără elemente inedite. Ingredientul cheie care lipsește în Gala de anul acesta este curajul. Îndrăzneala de a fi altfel, căutarea noilor forme de expresie artistică, provocarea noului. Însă pe tineri i-am văzut și i-am aplaudat, iar acum le suntem datori cu un feedback ca să poată pleca la drum cu așteptările potrivite. Trebuie apreciați pentru efortul și munca investite în spectacole, dar, în același timp, au nevoie de un feedback corect, ca să fie raționali și pregătiți pentru marele necunoscut. Să muncească enorm pentru că de aici încolo performanța va depinde doar de propria responsabilizare.

Musicalul londonez și dinamica unei culturi

Sursa: https://yorick.ro/musicalul-londonez-si-dinamica-unei-culturi/ 

1

Aventurieri prin Londra. Când îți deschizi gândul către întreaga lume și îți propui să experimentezi stilurile de viață și de civilizație din diverse zone, devii din ce în ce mai bogat spiritual. Și înveți. Intri într-o primăvară a minții și începi să crești, să vezi, și nu doar să privești, să asculți, și nu doar să auzi, să înțelegi, și nu doar să crezi.

Dincolo de frontiere, totul pare Altfel: un trai mai bun, aproape ideal. Sau, mai degrabă, e un fel de proiecție utopică pe care ne-o implementăm. Deși pare la îndemână o comparație între România și oricare altă țară, din multe considerente nu e justă. Eu am ales să păstrez bucuria întâlnirii cu un anume loc pentru prima dată, fără să-mi doresc să mă adopte. În Anglia am descoperit punctele forte prin care a reușit să își păstreze statutul de mare putere atâtea secole: o istorie fascinantă, o formă inteligentă de naționalism dezvoltat și păstrat cu mândrie, strategie și perspectivă și un respect reciproc pe care îl cer și, în același timp, îl oferă. Aceleași lucruri se reflectă și în modul lor de a se raporta la artă și cultură.

2Sistemul teatral londonez funcționează într-un registru distinct față de ceea ce înțelegem noi, românii, prin instituție de cultură. Fiecare teatru al lor e o poetică în sine. Rămâi cu amintirea unor clădiri impozante, precum un fel de sanctuare, în care dimensiunile colosale și rafinamentul completează sentimentul de devotament al englezilor față de actul artistic. Iar rigurozitatea interpreților, pe de o parte, împreună cu prestanța spectatorilor, pe de altă parte, compun contextul realizării unor producții spectaculoase.

La Dominion Theatre se joacă încă musicalul „An American in Paris”. După ce am luat pulsul orașului cutreierând străduțele lor celebre, am ajuns în acest spațiu filmic, rupt parcă din peliculele cu Jude Law. Teatrul fremăta deja, accentul britanic devenind un soi de laitmotiv oriunde mergeam. Publicul emana un amalgam de relaxare, jovialitate, entuziasm, toate fiind încununate de ceva autosuficiență și, poate, un strop de aristocrație. Una peste alta, te fura atmosfera și părea aproape imposibil să te decizi dacă ceea ce trăiai era real sau doar imaginație. Și totuși, eram acolo și urma să văd live ceea ce auzisem doar din istorisirile celorlalți.

3După reușita filmului cu același nume din anul 1951, regizat de italianul Vincente Minnelli, apare musicalul care cucerește Broadway-ul și câștigă patru Premii Tony. Montarea se bazează pe adaptarea făcută de Craig Lucas, în regia și coregrafia lui Christopher Wheeldon și scenografia semnată Bob Crowley. Aventura poetico-amoroasă a americanului Jerry Mulligan începe în Parisul anilor de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Capitala tuturor artiștilor, a spiritului boem și a avangardelor îi promite afirmarea ca pictor. Cu sacrificiile pe care le implică. În așteptarea recunoașterii, Jerry o întâlnește pe Milo Davenport, o femeie influentă, posesoarea unei averi impresionante. Atrasă de calitățile tânărului, artistice și nu numai, ea îi va fi un partener temporar de drum. Însă, protagonistul nostru se va lăsa purtat sous le ciel de Paris, într-un dans (la propriu!) al dragostei, alături de franțuzoaica Lise Dassin.

4A fi spectatorul musicalului „An American in Paris” este o experiență ce provoacă dependență. Aproape că am uitat să respir timp de două ore și jumătate. Odată ce ai acceptat convenția și ai intrat în ritmul muzicii și al luminilor, te convingi că poveștile într-adevăr există. Musicalul urmărește structura clasică, tempo-ul are dozajul potrivit, scenele se succed organic. Momentelor de respiro le urmează secvențele de grup, în care actorii-balerini compun imagini plastice printr-o mișcare scenică sincronizată perfect. O emoție copleșitoare te inundă, fără să ai timp să conștientizezi că e acolo sau de unde a venit. Dar ea se naște tocmai din tehnica ireproșabilă a actorilor și a balerinilor. Îmbinarea unui scenariu plin de lirism cu elemente de decor minimaliste, interșanjabile, cu o suită de costume în aceeași notă pariziană, cu orchestrații și coregrafii sensibile și cuceritoare, a produs o explozie de senzații estetice. Fără să găsesc ceva de reproșat acestui spectacol, am înțeles că miza lui constă în profesionismul întregii echipe. Și că pregătirea temeinică, seriozitatea și fidelitatea față de artă pot alcătui o rețetă a succesului valabilă.

5Încercarea de a adopta în România metodele britanicilor de a face teatru poate aduce o schimbare, dar nu va funcționa integral. Cel puțin nu încă. Nu suntem pregătiți pentru astfel de provocări și ne lipsesc armele principale: artistul total și profesorul său. Întreg mecanismul este deficitar și declanșează reacții în lanț, pornind de la motivații financiare și culminând cu deprofesionalizarea școlilor de teatru. Să tindem spre o reformare și să avem ochi, urechi și minte pentru a asimila de la cei mai buni ceea ce ni se potrivește! Rămânând, totuși, suficient de realiști. Între timp, să călătorim pretutindeni și să vedem enorm!

Funcția imaginii în teatru și film

Sursa: http://yorick.ro/functia-imaginii-in-teatru-si-film/

Aristotel spunea cu mai bine de 2000 de ani în urmă, în lucrarea Despre suflet, că „sufletul nu crede niciodată nimic fără o imagine”. Departe de doctrina creștinismului și fără ca măcar să previzioneze nivelul tehnologic al secolului XXI, el intuiește funcția primordială a imaginii pentru fiecare dintre noi. Indiferent de particularitățile rasiale, de sex, de cultură sau educație, oamenii gândesc în imagini – ceea ce determină un fel de limbaj universal sau o lume a arhetipurilor, cum o numea Jung.

Dacă la începutul lumii a fost cuvântul, la începutul vieții noastre apare, mai întâi, imaginea. Unicitatea lui homo sapiens se datorează capacității sale de a opera cu aceste simboluri, ceea ce determină, de-a lungul istoriei, dezvoltarea omenirii și progresul tehnologic, așa cum consemnează Giovanni Sartori în cartea „Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea”. Indubitabil, momentul paroxistic al puterii imaginii a fost apariția televizorului, al cărui impact subliminal se resimte și astăzi. Cum utilizează arta funcțiile imaginii? În cazul artelor plastice, receptarea celui care privește opera se produce imediat. Muzica proiectează felurite imagini în mintea auditorilor. Însă teatrul și filmul au nevoie de o anumită întindere în timp și de o succesiune imagistică pentru a produce efectul final. Însă, după terminarea fiecăruia, publicul își amintește preponderent imaginile dominante și mai puțin replicile actorilor.

Citându-l în continuare pe Aristotel, arta este o imitare mimetică a realității. Prin urmare, ea nu face decât să selecteze și să reasambleze o suită de imagini pe care spectatorul le recunoaște din viața cotidiană. În esență, oamenii au rămas la fel din Antichitate și până în prezent: trăim cu aceeași nevoie de a ne regăsi în ceea ce vedem pe scenă sau pe ecran și de a ne emoționa. Dar cât mai reușește teatrul să aducă emoția în scenă? Are cinematograful avantajul de a surprinde o astfel de trăire intensă într-un simplu cadru? În ce măsură reușește să adapteze teatrul mecanismele cinematografice? Cel mai probabil aceste întrebări nasc ecouri extrem de diferite în fiecare dintre noi, în funcție de gust, preferințe și obișnuință.

Conform barometrului cultural pe anul 2015 realizat de Institutul Național de Cercetare și Formare Culturală (INCFC), cinematograful își păstrează o poziție dominantă în ierarhia culturală în raport cu vizionarea de filme la televizor. Oamenii văd astăzi vizionarea filmelor ca activitate cotidiană, ca parte esențială a nevoii de consum. În plus, televiziunea încă se situează în topul preferințelor și aș îndrăzni să afirm faptul că așa va rămâne dat fiind tipul de informație cu care îl „atacă” psihologic pe telespectator. În ceea ce privește consumul cultural public al tinerilor, în ultimele 12 luni (ale anului 2015), un procent de 70,7% au mers la cinematograf și un procent de 48,8% au ales să meargă la teatru. Tinerii constituie cea mai dinamică categorie de consumatori, a căror influență este extrem de puternică asupra noilor tehnologii în practicile pe care le au și le dezvoltă. Ofertele culturale ale instituțiilor publice sunt destul de variate, însă (încă) destul de puțin cunoscute tinerilor. Spre deosebire de trendul cinematografic, teatrul are de purtat o luptă cu preconcepția vetustă a tinerei generații. Nici acum teatrul nu a reușit să convingă cei mai tineri spectatori că, deși nu dispune de aceleași resurse precum cinematograful, are însușirea unei arte vii, care se întâmplă pe loc, atunci și acolo și că experiențele pe care le oferă pot fi mai reale și mai autentice decât orice experiență 3D, 4DX sau 7D.

Atât teatrul, cât și filmul pornesc de la același instrument: imaginea. Însă ceea ce propune fiecare în parte compune universuri diferite. Și ar trebui să nu mai căutăm o fuzionare a celor două medii pentru că tehnicile lor, deși interșanjabile, nu urmăresc același rezultat. Arta cinematografică este un produs fix, un colaj de secvențe și cadre, a cărui putere de emoționare nu poate fi contestată. Ne putem întoarce la el în orice moment, iar efectul să fie același. Arta teatrală, în complementaritate, trece printr-un proces continuu de metamorfoză, în funcție de elementul viu, care este actorul, de context și de comuniunea cu publicul. Aici imaginea de ansamblu, a întregului spectacol, poate căpăta conotații diferite de la o seară la cealaltă. Iar fluxul de stări și emoții nu va fi niciodată același; poate surprinde spectatorul și îl poate îmbogăți sau chiar sărăci spiritual.

Să fim, așadar, mai atenți la imagini și la puterea lor de a (ne) influența. Fie că vorbim despre teatru sau film… să ne reamintim că trăim într-o societate, fie ea și artistică, a manipulării.

Interferences: young theater critics in an international context

15178286_1508249389190033_568540505376632976_n

The spirit of the holiday season found us all in the city from the heart of the hills. For 11 days Cluj became the meeting point of theater personalities from our country and from around the world. The Vth edition of the International Theatre Festival “Interferences”, held from November 26 to December 4, meant the pretext of controversial artistic experiences. Having on  the background the Christmas fair, the streets full of lights and the National Day of Romania, the Festival has helped create a Romanian-Hungarian specific in relation to intercontinental influences.

If mornings proved extremely dynamic due to dialogues with the creators of the performances, spent at Casa TIFF, evenings provided a bohemian atmosphere, proper for analysis and reflection on the productions. The organizers proposals cumulated shows coming from countries such as Romania, Ireland, Slovenia, Hungary, Germany, South Korea, Luxembourg, Italy, Russia, USA, Macedonia, Bulgaria and Poland. Perhaps the most cosmopolitan festival in our country, “Interferences” manages to put in contrast theatrical aesthetics of artists from around the world. The current edition was focused on the theme “Stranger Odyssey” – cleverly chosen and consistently supported by events. A delicate area of debate on the level of strangeness that we see in society, which we accept beneficially and stylized transpose it into art.

Simultaneously with dialogues, book launches and workshops, during five days took place the young theater critics seminar, organized by IATC. The intention of creating a favorable circumstance for discussions about the role of criticism has brought together a group of 14 young theater critics: six participants from Romania (Cluj, Târgu Mureș, Bucharest) and one representative from Croatia, Slovenia, Moldova, Czech Republic, Turkey Portugal, Japan and Hong Kong. The seminar was conducted in English and was coordinated by Diana Damian Martin. Writer, theater critic, curator, member of IATC, Diana moved from Romania to study Performing Arts at “Royal Central” School of Speech and Drama in London; she has developed numerous projects, has organized workshops and trainings in collaboration with Tate Modern, Barbican, the Yard, has been working as editor of Critical Stages, exeunt Magazine and became a lecturer at this university.

15219997_1508249695856669_2190080414628960701_n

Prodigious experience, fairly impossible to describe it through simple words, the seminar provoked serious changes at cognitive level for every one of us. Starting the topics with the performances invited at the Festival, the young critics present since sunrise at Casa TIFF approached diverse and acute issues of nowadays artistic views. From day one, it could conclude on a very important aspect: regardless of the original, all theater critics face the same major problems in the cultural system. For a relaxed atmosphere and in order to get to know the professional experience of each participant, was briefly presented the theatrical work of every country. Thus, they created several development directions of the conversation. On the one hand, critics debated on the function of criticism in general, on the other hand it was outlined the distinction between the classic show and contemporary one, but also discussed about the entertainment dimension of drama. The questions provoked reactions and responses gave birth to much more curiosities. Like a chain of challenges, young critics have exchanged views and visions, bringing with them their own professional experience. The seminar was also productive from the point of view of practical exercise, as Diana Damian proposed writing themes that were to be reviewed later.

Although sometimes opinions entered in a conflict zone, all participants were open to arguments and receptive to other’s counter-arguments. Because of particular styles of editing the materials, we were given multiple examples of how to do this and theories were developed on the presentation of the critical assessment. It was a fair gain for everyone, both in the development of writing skills, and in the extent of the horizon of perception within the artistic phenomenon.

It has proved impossible the depletion of topics during the short period of the seminar. From one day to the other relations were strengthening and communication was becoming faster and more efficient. Therefore, this meeting in Cluj was just the first step in creating a “network” of young theater critics worldwide. When people living thousands of kilometers away from each other become friends after exchanging just a few words and smiles, you realize that Festivals not only harness theater artistic productions, but also older or newer links between (not anymore) strangers.

Photo credit: Biró István

Lungul drum de la „actor” la „Artist”

Sursa: http://yorick.ro/lungul-drum-de-la-actor-la-artist/

De-a lungul secolelor teoreticienii de teatru au studiat procesul de devenire al actorului. S-au scris volume despre acel „Cum se face meseria asta?”. Dar actoria nu e pur și simplu o meserie; ea este, în primul rând, artă. Și dacă tot suntem artiști, ar fi bine să fim cei mai buni.

Consider că este momentul oportun să vorbim despre „Cât de bun sunt eu cu adevărat în meseria asta?” și mai puțin despre factorii care m-au format. Iată izvorul greșelilor pe care le face tânărul artist.

Calitativ – un atribut pe care specialiștii îl cer spectacolului de teatru. Pentru a-l obține, cel mai sigur mod este căutarea resurselor puține și eficiente. Cred că principiul pe care tinerii creatori trebuie să îl urmărească în cariera lor rămâne calitatea produsului artistic. Un lucru care (aparent) lipsește în majoritatea producțiilor teatrale românești din ultimele stagiuni.

Aceeași problemă o identificăm și în zona școlilor de teatru din România – subiect dezbătut, dar nesoluționat. Sistemul dorește să „producă” o cantitate cât mai mare de studenți, însă pune mai puțin accent pe cât de potriviți sau de pregătiți sunt aceștia pentru o viitoare meserie în teatru. Sarcina le revine sutelor de candidați care se prezintă în fiecare an la admiteri. Și pentru că nu lista admis/respins confirmă unui candidat cât de potrivit este pentru a ocupa un loc într-o facultate de profil, el trebuie să se auto-evalueze și să fie conștient de sine și de talentul cu care a fost înzestrat.

Actoria necesită un talent înnăscut, înainte de tehnici și metode de lucru, profesori cu har și lectură permanentă. Nu cred în actorul fără pic de talent, dar care l-a învățat pe Stanislavski pe de rost și care apoi „știe” exact ce trebuie să facă pe scenă. Pentru că teatrul este despre oameni, despre emoție și despre prezent. Iar ceea ce oferă teatrul în plus, față de toate celelalte arte, rezultă în acel schimb de energie pe loc între actori și public, producător al catharsis-ului (căci Aristotel avea, totuși, dreptate!). Nicăieri nu mai găsești o trăire atât de reală și de puternică. Și dacă actorul nu se crede pe sine pe scenă, nici cei care se uită nu îl vor crede. Încărcătura emoțională nu se va produce, iar publicul nu va fi impresionat. Actorul joacă pentru public, nu pentru el însuși. Așa că trebuie să fie sincer, să apară nud în fața spectatorilor. Ca să se întâmple asta, el trebuie să se cunoască și să recunoască dacă este bun sau nu (!).

Le reproșez tinerilor care insistă nefondat că locul lor este pe scenă faptul că se mint singuri. De aici izvorăște o altă „luptă ideologică”, cea dintre facultățile de stat și cele private. Problema nu vizează instituția absolvită, – și dacă sistemul educațional românesc are disfuncționalități care deranjează, fiecare e dator să își facă treaba sau, în caz contrar, să își vadă de treaba sa dacă nu e potrivit –, ci conștiința care ar trebui să îndrume lucid.

Așa putem începe să schimbăm ceva: știind dacă suntem „piesa” potrivită în mecanismul teatral. Actorul secolului XXI trebuie, mai mult ca niciodată, să fie simbioza talentului și a pregătirii (fizice și intelectuale). Actorul trebuie să își asume rolul central în creația scenică. Pentru ca produsul final să fie calitativ, să placă, să mulțumească, trebuie, în primul rând, ca actorul să fie FOARTE bun.

Dar bineînțeles că tinerii artiști revoluționari știu teoria. Rămâne doar să o pună în practică.

Actorul trebuie să tindă să devină Artistul total!

Manifestul unui tânăr critic de teatru

Sursa: http://yorick.ro/manifestul-unui-tanar-critic-de-teatru/

yorick

În scurt timp se va încheia călătoria mea prin țara lui „eu pot, eu sunt magician”, numită studenție. Mă aflu în acel punct în care un capitol strașnic – cel al învățăturii – se încheie, lăsând loc unui orizont cât mai larg să se deschidă în viața mea profesională. E acel moment în care te întâlnești cu dublul tău în varianta matură și trebuie să răspunzi la întrebarea: „ce faci mai departe, căci cale de întors nu mai e?!”. Fiecare dintre noi a fost acolo și ar trebuie să nu uite niciodată sentimentul curiozității în fața necunoscutului.

Un eveniment controversat, Gala Premiilor UNITER, a avut loc în seara zilei de 9 mai. Pentru copilul din mine – îndrăgostit de teatru – a constituit mereu un motiv de emoție și bucurie, urmărit an de an, cu sufletul la gură. Acum, după ce am trecut de partea cealaltă a cortinei, această bucurie simplă începe să îmi fie răpită. De ce mi se par Premiile UNITER atât de importante? Pentru că marchează, înainte de toate, un moment festiv. Pentru că încununează munca artiștilor teatrali, fie abia intrați în breaslă, fie având în spate decenii de activitate. Pentru că oamenii „de acasă” au parte de o fericire lăuntrică atunci când îi văd strânși laolaltă pe cei pe care îi recunosc de pe scenele teatrelor sau de la televizor. Pentru că ne reamintesc de cei care au însemnat atât de mult pentru teatrul românesc, dar nu mai sunt printre noi. Pentru că arată că românii sunt extrem de talentați. Pentru că fac o trecere în revistă a celor mai reușite spectacole și a celor mai apreciați artiști din anul precedent. Pentru că avem nevoie de recunoaștere. Pentru că segmentul teatral din România se bucură de o activitate intensă, indiferent de calitatea producțiilor. Și trebuie să fim cu toții conștienți de acest potențial. Premiile au fost oferite, bucuriile pe măsură, regretele de asemenea. Clevetiri, ironii, lucruri răutăcioase au umplut paginile de Facebook. Oare mai știm să ne bucurăm de un lucru cu adevărat și până la capăt?! Tot ce am citit m-a întristat. Prea puține au fost felicitările către câștigători, (mult) prea multe reacțiile nervoase… Cumva, entuziasmul a pălit sub impactul dureros al nemulțumirilor.

Ca în orice subiect legat de teatru, apare incontestabil problema criticilor. M-am tot confruntat de-a lungul timpului cu astfel de dispute în care se pune problema necesității unor oameni ca noi. Da, vreau să fiu un critic de teatru. Da, sunt un om de teatru. Nu mă simt ca și când aș face parte din vreo clasă socială inferioară, dimpotrivă. Trăiesc de mică în lumea asta, pe care ieri o găseam plină de fantezie, însă astăzi o descopăr abandonată și disprețuită. Am cunoscut-o, am trăit-o, am învățat despre ea și am încercat să o înțeleg. Teatrul funcționează ca un mecanism – sună clișeistic, da! –,  dar aparent uităm că randamentul său poate atinge nivelul maxim doar dacă toate elementele se îmbină într-o armonie „perfectă”. Noi, cei din tagma teatrală, ne credem elitiști și specialiști, cunoaștem teorii, de la antici până la contemporani și, cu toate acestea, uităm că funcția primară a teatrului rămâne cea socială. Teatrul ne aduce împreună, teatrul se face cu oameni și pentru oameni. Un spectacol nu trebuie să impresioneze criticii și să primească o cronică fabuloasă, ci trebuie să se adreseze publicului țintă. Trebuie să trezească în cei prezenți o vibrație cât mai puternică. În secolul vitezei, în care uităm să simțim cu tot corpul, avem nevoie de spectacole care să ne tulbure sau care să ne provoace hohote de râs. Avem nevoie să credem în ceea ce vedem pe scenă și să ne regăsim. Să ne simțim superiori sau inferiori personajelor din piese, să primim motivația de a depăși momentele grele. Publicul de secol XXI are capacitatea de a da un verdict în privința unui spectacol, fiind cel mai sincer critic: s-a simțit bine sau nu la teatru. Dincolo de aprofundări spectacologice, asta îl interesează. Iar creatorii de teatru sunt datori să urmărească cu sfințenie această nevoie unanimă.

Poate ar trebui ca și noi, cei din interior, să mergem din când în când la teatru ca și când am fi simpli spectatori. Să ne lăsăm cuprinși de freamătul sălii și apoi furați de lumea „ireală” care se ivește după bătaia gongului. Să redescoperim sentimentele primare pe care teatrul are puterea de a le provoca în fiecare. Doar făcând acest experiment, vom putea înțelege senzorial, pe deplin, ce așteptări și ce căutări trebuie să ofere teatrul. Propun ca atât cei de pe scenă, cât și cei din culise să coboare în întunericul sălii măcar o dată! Şi încă o dată.

Noi, criticii de teatru, suntem spectatori ca toți ceilalți. Doar că… purtăm cu noi ceva mai multe povești decât oricine. Avem păreri argumentate, pe care nu le impunem. Avem condei, așa că le putem așeza cu îndemânare în scris. Punem pasiune nemărginită în ceea ce facem și ne pasă de lucrurile despre care scriem. Încercăm să ne obiectivăm în mod pertinent și să oferim un sfat – acceptat sau refuzat. Suntem diferiți și naștem opinii atât de numeroase. Iubim cu patimă teatrul și avem nevoie de toți ai săi creatori, așa cum și ei au nevoie de noi.

Acum, la finalul celor trei ani de facultate, îmi doresc să iubesc teatrul la fel de mult și pe viitor. Nu vreau să-l părăsesc și nu vreau să îl las să devină urât și fără sens. Atât cât pot, am libertatea de a-mi așterne gândurile și de a le împărtăși. De fapt, cu toții ne bucurăm de libertatea de a crea. În definitiv, și scrisul e o artă… Așa că dacă actori, regizori, păpușari, scenografi și coregrafi, voi creați liber, dați un sens creației voastre și cereți recunoștință, de ce să nu primim și noi, teatrologi/critici de teatru același respect și apreciere pentru ceea ce facem?!

În naivitatea mea de studentă, continui să cred că putem empatiza, că putem lucra împreună, că este loc și pentru criticii de teatru (chiar și pentru cei mai tineri) și că ar trebui să folosim tot mai mult acel instrument care schimbă destine, numit Comunicare. Iar ca să ne putem face cu toții meseria, trebuie să nu uităm că ceea ce ne unește este, totuși, Teatrul.

(Elena Coman, studentă în anul III, la UNATC București, secția Teatrologie, se alătură începând cu acest număr echipei Yorick.)