O femeie. Anatomia mișcării și confortul intimității

Sursa: https://yorick.ro/o-femeie-anatomia-miscarii-si-confortul-intimitatii/

7De câte cuvinte avem nevoie pentru a umple o tăcere? Dar de câți pași pentru a îndepărta dorul? Cum învățăm să vorbim despre sentimente, fără a deveni prea vulnerabili? Cred cu tărie că ne întâlnim mereu cu astfel de întrebări și avem nevoie să găsim propriile răspunsuri. Poate nu unul, ci mai multe. În orice formă ar fi ele. Iar unele spectacole îți dăruiesc stări mai puternice decât simplele articulații ale literelor.

Întocmai din forme, umbre, sunete, vibrații și atingeri se compune „O femeie”. Departe de a fi o prelegere feministă, spectacolul conceput și regizat de Andrea Gavriliu conține premisele unei povești țesute în jurul arhetipului anima pe care îl purtăm cu toții conștient sau inconștient. Nevoia unei prezențe feminine în sfera de intimitate a fiecăruia este conturată cu subtilitate în toate tablourile scenice gândite de coregrafă.

Protagoniștii săi vin tocmai de la Cluj. Iar contextul întâlnirii cu ei a fost cea de-a V-a ediție a Festivalului Național de Teatru pentru Elevi și Studenți OKaua, care s-a desfășurat între 10 și 12 mai. Dacă celelalte festivaluri aduc laolaltă artiști reputați (uneori și internaționali), evenimentul organizat de Compania de Teatru OKaua a avut dublă însemnătate: pentru participanți, șansă la afirmare, iar pentru spectatori descoperirea tinerelor talente. Un câștig incontestabil și necesar.

8Absolvenții promoției 2017 a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru și Televiziune, clasa profesorilor Miklós Bács și Irina Wintze, au avut momentul lor pe scena Sălii Studio a Teatrului de Comedie. Un moment de care au știut să profite și să se bucure la aceeași intensitate. Iar sentimentul colectiv s-a întors înzecit către public, cu toate că propunerea pe care le-a făcut-o Andrea Gavriliu nu a fost deloc… cuminte. Ba chiar i-a propulsat într-o zonă pe care ori o dominau, ori se lăsau copleșiți… Tinerii clujeni au trecut testul cu rânduri de aplauze și zâmbete. Și admirație câștigată pe drept.

Sub denumirea de teatru fizic, bazat pe cartea „O femeie” de Péter Esterházy, spectacolul nu se vrea deloc pretențios. Creat pentru studenți, el încearcă să le pună în valoare calitățile artistice și să îi îndrume spre modalități de expresie corporală cât mai diverse. După cei trei ani de studiu, un actor abia își începe exercițiul scenic. Cu cât provocările sunt mai mari, cu atât impulsurile sale vor fi mai spontane și mai creative. A învăța să îți controlezi propriul trup și a defini gestul, privirea și intenția continuă să fie o artă în sine. Iar reușita coregrafei Andrea Gavriliu se reflectă în relația pe care cei 15 protagoniști o au cu spațiul și cu partenerii de joc. Printr-o nemărginită dărnicie, ea îi îndrumă spre ruperea tuturor barierelor și ieșirea din zona de confort. Ipostazele impuse de spectacol îi aduc atât de aproape unul de celălalt, încât se creează senzația unei nudități interioare. E un acord tacit, o invitație de a pătrunde în sufletul și în mintea celui de lângă tine. Meritul studenților clujeni constă în faptul că fac totul să pară ceva obișnuit, chiar firesc. Par extrem de familiari, iar corpurile lor au o lejeritate aproape inumană; au încredere unul în altul. Deși proaspăt absolvenți, ei ascund cu dibăcie micile stângăcii și se contopesc cu ritmurile pe care le creează singuri sau cu ajutorul muzicii.

9Fiecare secvență apare ca un preambul al celeilalte, cordonul ombilical fiind supratema femeii. Iubire și ură. Paroxism și durere. Dependență și suficiență. Acum și niciodată. Celest și teluric. Început și sfârșit. Toate încercările de a găsi o definiție feminității sunt doar eșecuri. Pentru că e imposibil să existe una singură. Iar în acest caz, cuvintele se micșorează ajungând până la pointilism. „O femeie” este spectacolul „necuvintelor”, al imaterialității și al formei de cunoaștere a existenței prin mișcări și pulsiuni. Fie că vorbim despre prototipul matern, fie că ne amintim de prima iubire, fie că ne gândim la o eternitate în doi, totul se reduce la energia emanată de o entitate feminină. Sub fatidicul semn al dualității, dragostea atrage după sine disprețul. Așa cum ne iubim, așa ne și sfâșiem. Fragilitatea unei femei se zbate necontenit între rațiune și pasiune. Protagoniștii prezintă scurte istorii decupate din file de jurnal, pe care le povestesc, pe rând, cu buzele, cu ochii, cu palmele și brațele, cu mișcări precise, conturând și anulând forme invizibile în spațiu. Întregul univers l-au ascuns în gânduri, iar corpurile lor desfac și recompun momente pe care le-am trăit cu toții. Cam așa te înalță „O femeie”.

Spectacolul realizat de Andrea Gavriliu are funcția unei poezii scrise într-o tehnică desăvârșită: declanșează senzații și răstălmăcește imaginația. Ajută tinerii artiști să (se) descopere, să își cunoască limitele și să și le depășească. Naște în ei dorința unei permanente transformări și a unei evoluții perpetue. Dizolvă preconcepții și apropie oamenii. Convinge publicul că teatrul include dansul și viceversa. Și, mai presus de toate, demonstrează cu ajutorul celor 15 interpreți că tăcerile și gesturile ne aduc, de cele mai multe ori, împreună. Un examen pe care puțini dintre noi îl trec, însă studenții de la Cluj au oferit cea mai frumoasă lecție de maturitate și profesionalism.

Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru și Televiziune

„O femeie” (anul III Actorie, spectacol de teatru fizic bazat pe cartea „O femeie” de Péter Esterházy)

Concept și regie: Andrea Gavriliu

Sunet și lumini: Victor Lup

Clasa profesorilor: Miklós Bács și Irina Wintze

Distribuție:

Andreea Bănică, Norbert Boda, Nicole Burlacu, Alexandru Chindriș, Robert Danci, Blanca Doba, Radu Dogaru, Denisse Moise, Alexandru Popa, Dan Pughineanu, Irina Sibef, Cosmin Stănilă, Maria Teișanu,Victor Tunsu, Eric Țuțuianu

Credit foto: Nicu Cherciu

Bucharest Film Awards – un festival de film independent „altfel”

Sursa: http://yorick.ro/bucharest-film-awards-un-festival-de-film-independent-altfel/ 

Cu puțin timp înainte ca România să fie cuprinsă de valul protestelor, povestea unui festival de film a prins contur la Unteatru și la Simbio. Între 27 și 29 ianuarie a avut loc ediția pilot a festivalului Bucharest Film Awards. Cele două spații-gazdă au devenit pentru câteva zile punctul de întâlnire al publicului larg cu profesioniști și amatori din domeniul cinematografiei. Dacă oricum frigul este învins detașat de atmosfera boemă a localurilor, atunci de ce să nu adăugăm, pe lângă o bere sau un pahar de vin, și un film bun, în compania celor mai dragi prieteni?! Până la urmă, căutăm cu toții dimensiunea de entertainment a culturii…

Sub motto-ul „For films in charge of change”, Bucharest Film Awards își propune să creeze contextul favorabil unor evenimente dedicate cinefililor și iubitorilor de artă în genere. Gândit sub forma unei competiții internaționale de film independent, festivalul a prezentat cele mai bune 45 de producții, selecționate de un juriu compus din cinci cineaști din Marea Britanie, Estonia, Italia, Mexic și România, din peste 500 de proiecte înscrise.

Deși aflat la prima ediție, tânărul eveniment a atras atenția curioșilor de toate vârstele. Timp de trei zile, ambele localuri au prilejuit contactul celor prezenți cu noi forme de abordare a cinematografiei. Filmele care au rulat au ieșit din tiparele obișnuite și au făcut accesibile tuturor perspectivele inedite ale regizorilor profesioniști și nu numai. Diversitatea categoriilor a făcut extrem de dificilă alegerea spectatorilor, care au putut opta pentru lung metraje și scurt metraje de ficțiune, documentare, filme experimentale, student films, drame, sci-fi, thriller, comedie, romance, music videos și web shorts. Majoritatea acestora fiind filme păstrate în medii cu circuit închis, festivalul facilitează accesul unui număr cât mai mare de doritori.

Pe parcursul maratonului, pe lângă short films, au fost proiectate trei filme de lung metraj, alese de pe întreg mapamondul: „Road Duster” (Olanda), „Behind Some Dark Cloud” (SUA) și „Rebellious Girl” (Maroc). În plus, evenimentul a beneficiat și de o serie de proiecții speciale în parteneriat cu Bucharest ShortCut Cinefest și Feel The Reel – International Film Festival din Glasgow, United Kingdom

Dacă zona cinematografică comercială și-a câștigat publicul său, Bucharest Film Awards „schimbă canalul” și propune spre vizionare alte tipuri de filme. Devenind un mediu propice de exprimare a creativității, expresivității și inovației, festivalul îi provoacă pe cei interesați să fie martori ale unor pelicule altfel, tocmai pentru că se caută în permanență ineditul și nonconformismul, mai ales în arta cinematografică.

În urma acestor experiențe, au avut loc workshopuri de dezbatere pe diferite teme, pentru tratarea unor subiecte de interes actual sau pentru aprofundarea mecanismelor de realizare a producțiilor. Astfel, sâmbătă, 28 ianuarie, scenaristul și producătorul Tudor Voican a susținut un atelier de scenaristică. În cadrul acestuia, s-a pus accentul pe nevoia formării unor specialiști în domeniu, care să conceapă scenarii echilibrate pentru viitoarele filme românești. În ultima zi de festival, duminică, 29 ianuarie, echipa de producție de muzică de film din România, ScoreKraft, a împărtășit celor din sală câteva secrete și inside-uri despre activitatea sa, dar și despre procedeele de producere a muzicii de film – un job prea puțin cunoscut și exploatat la noi în țară, dar esențial în realizarea oricărui proiect cinematografic. Totul finalizat cu o demonstrație practică.

Bucharest Film Awards este o promisiune. Fiind conștienți de potențialul artistic pe care îl au artiștii români, atât în ceea ce privește arta teatrală, cât și arta cinematografică, apariția unor astfel de evenimente culturale nu poate decât să încurajeze industria din țara noastră să prospere. O conexiune permanentă la activitatea artistică din întreaga lume permite un dialog și un schimb de informații și tehnici cu profesioniști din sfera producției de film. Acest festival oferă publicului larg o incursiune prin lumea din fața și din spatele ecranelor a peliculelor independente, în formele sale experimentale. Aflat, mai nou, la confluența dintre teatru și film, Unteatru a susținut promovarea evenimentului alături de Simbio, demonstrând că o simbioză a artelor este (încă) posibilă. Cu o desfășurare bianuală a festivalului, urmează partea a doua în vară. Hai la BFA!

Fotocredit Ionuț Rusu

Efectul Beckett și publicul de azi

Sursa: http://yorick.ro/efectul-beckett-si-publicul-de-azi/

Acest acum de secol XXI se află, încă, sub incidența teatrului absurdului. Samuel Beckett a transformat starea degradantă a lumii de după cele două Războaie Mondiale într-o arenă ideologică. Pe fundalul unei frici colective provocate de haos, el a căutat în teatru iluzia potențialității. Într-o lume complet dezrădăcinată, Beckett pune întrebări despre relația individului cu Divinitatea. De fapt, el ne ajută pe fiecare în parte să dăm un sens așteptării de zi cu zi, ca ceva să se întâmple cu noi înșine.

În cazul teatrului lui Beckett întreaga forță a mesajului se conturează prin imaginea de ansamblu creată. Își însoțește textele de indicații regizorale și stabilește cu precizie decorul fiecărei piese. Pornind de la picturi celebre, el esențializează anumite elemente pentru a ajunge la universul pe care îl anticipează. Cum ar fi exemplul tabloului lui David Friedrich, pictor romantic german, „Doi bărbați contemplând luna”, care l-a inspirat pentru cadrul natural din „Așteptându-l pe Godot”. Copacul devine simbol al umanității profund ancorate în glie și aflate într-o permanentă tindere către mântuire. În „Sfârșit de partidă” regăsim sugerată aceeași legătură anatomică între corpul omenesc și cele două extremități – tomberoanele în care personajele își petrec viața (care le-a mai rămas). E semnătura lui Beckett, pe care regizorul trebuie să o valorifice într-un fel sau altul.

Tot de abordarea regizorală depinde și funcționalitatea montării unui astfel de text astăzi. Contextul socio-politic și cultural s-a modificat radical, iar experiențele prin care trec indivizii nu mai au nimic în comun cu starea de alertă și teama de o moarte subită și brutală. Aparent. Războiul acestui secol s-a transformat într-unul conceptual. Armele care ne amenință sunt de o altă factură: fanatico-religioasă și chimică. Dacă societatea a cunoscut un proces evolutiv frenetic, la fel s-a întâmplat și în cazul dispozitivelor tehnologice. Suntem mai aproape ca niciodată de a realiza imposibilul și nici măcar nu ne închipuim ce fel de orori putem provoca. În această goană superficială după trenduri și tendințe, uităm să ne îngrijim de origini. Trăim cot la cot cu sfârșitul, dar refuzăm orbește să îl conștientizăm. „Anomalii” profunde precum suflet și Dumnezeu aproape au dispărut din tabieturile cotidiene.

Trăind într-un astfel de sistem social capitalist, devine evident de ce Gábor Tompa alege să monteze „Sfârșit de partidă” la Teatrul Național din Târgu Mureș – Compania „Tompa Miklós”. E un semnal de alarmă pentru întreaga lume. Un popas la început de secol XX demonstrează că dezumanizarea abia atunci prindea contur și că astăzi devine tot mai acută.

Dar cum mai poate tulbura un spectacol ca „Sfârșit de partidă” spectatorul atotștiutor al zilei de astăzi? Gábor Tompa păstrează premisele lui Beckett de acum o sută de ani mult prea fidel. El urmărește îndeaproape indicațiile autorului și păstrează decorul inițial, poate puțin stilizat de către scenograful Judit Dobre Kóthay. Ba mai mult, primul contact vizual al publicului cu scena readuce în memorie filmul cu același nume, „End Game”, apărut în anul 2000 și regizat de Conor McPherson. Cu o singură diferență ce ține de light-design – viziunea regizorală a lui Tompa umple cu o lumină nefirească universul beckettian. Până aici deloc surprinzător. Convenția este a celui care a venit la spectacol, știind că în teatrul lui Beckett nu se schimbă nimic niciodată. O cameră îmbrăcată în metal, două ferestre rotunde, două tuburi ilustrând tomberoanele de gunoi în care locuiesc Nell și Nagg și un bărbat în scaun cu rotile (despre care nu știm dacă este invalid sau nu) – toate elementele sunt acoperite inițial cu folie de aluminiu pentru crearea senzației de conservare. Utilizarea spațiului scenic nu adaugă plus valoare textului, ci păstrează nota auctorială ab origine. Te afli în mijlocul a ceva ce nu are început și nici sfârșit. Senzația pe care reușește spectacolul să o transmită se rezumă la o nerăbdare abia stăpânită. Spectatorul devine prizonierul unui joc care se reia la nesfârșit, mereu având același aer vetust și conflict epuizat. Dacă la Beckett este vorba tocmai despre o astfel de stare latentă care să nască în privitor tumultul de întrebări, Gábor Tompa exacerbează în mod nepotrivit așteptarea de a se întâmpla ceva și forțează pasivitatea celor din sală.

Din spectrul caracteristicilor beckettiene, regizorul preia și interpretarea grotescă a actorilor. Singura tăcere (atât de necesară aici!) a fost cea de la începutul „Sfârșitului de partidă”, pe durata căreia Clov (Bartha László Zsolt) verifică ferestrele pentru a se asigura că nimeni nu mai e prin preajmă și totul stă să dispară. Acompaniată de râsul bizar al personajului. Clov (Bartha László Zsolt) izbucnește cu greu după solicitările repetitive ale tatălui/stăpânului său. Rămâne plat, ușor obosit și pierdut în propria sa imaginație. El nici măcar nu pare să ia parte la joc, ci seamănă cu un pion abandonat în voia destinului. Personajul central, Hamm (Bíró József), vrea să conducă partida, să se afle mereu în centrul atenției. Nu reușește nici ca personaj în piesă, nici ca actor pe scenă să ducă la bun sfârșit situația propusă. Încearcă să își susțină disperarea printr-o nervozitate și agitație continuă, însă tot ce izbutește este să arate publicului „chinul” său artistic. Cele două personaje care aduc sensibilitate și emoție spectacolului sunt Nell (Biluska Annamária) și Nagg (Makra Lajos). Doi bătrâni ale căror suflete ascund ceva mai mult umor și vitalitate decât mai tinerii Clov și Hamm. Ei vin dintr-o lume care ne așteaptă pe toți mai devreme sau mai târziu. Universul lor a fost stors de ultima picătură de viață, iar chipurile lor încărcate de machiaj trădează greutățile interioare pe care le poartă cu ei pretutindeni, asemeni unei cruci. Fiecare dintre protagoniști se află la un pas de sfârșit. Sfârșitul unui ciclu și începutul unui altul. Cum existența ființelor umane se desfășoară sub forma unei ciclicități, jocul nu poate avea vreun final.

„Sfârșit de partidă” distruge definitiv senzația de catharsis teatral. Beckett a scris un text, în același timp, fragil și violent emoțional, de pe marginea căruia să privim în adâncul propriei persoane în relație cu ea însăși, cu ceilalți și cu entitatea celestă. Regizorul Gábor Tompa a dorit un spectacol în cheie beckettiană, dar a ignorat faptul că publicul trebuie să fie „atacat” nu doar pe cale psihologică, ci și senzorială. Că publicul de astăzi are așteptări prea mari și prea puțin timp să caute sensuri aforistice la teatru. Că trebuie să găsești și alte forme de a adresa întrebările lui Beckett pentru ca ele să nu pară doar absurde și atât. Așteptându-l pe…

Teatrul Național din Târgu Mureș –  Compania „Tompa Miklós”

„Sfârșit de partidă” de Samuel Beckett

Traducerea în limba maghiară: Kolozsvári Grandpierre Emil

Regia: Tompa Gábor

Asistent de regie: Nagy Botond

Decor și costume: Judit Dobre Kóthay

Dramaturg de scenă: Visky András

Distribuția:

Hamm – Bíró József

Clov – Bartha László Zsolt

Nell – Biluska Annamária

Nagg – Makra Lajos

Interferences: young theater critics in an international context

15178286_1508249389190033_568540505376632976_n

The spirit of the holiday season found us all in the city from the heart of the hills. For 11 days Cluj became the meeting point of theater personalities from our country and from around the world. The Vth edition of the International Theatre Festival “Interferences”, held from November 26 to December 4, meant the pretext of controversial artistic experiences. Having on  the background the Christmas fair, the streets full of lights and the National Day of Romania, the Festival has helped create a Romanian-Hungarian specific in relation to intercontinental influences.

If mornings proved extremely dynamic due to dialogues with the creators of the performances, spent at Casa TIFF, evenings provided a bohemian atmosphere, proper for analysis and reflection on the productions. The organizers proposals cumulated shows coming from countries such as Romania, Ireland, Slovenia, Hungary, Germany, South Korea, Luxembourg, Italy, Russia, USA, Macedonia, Bulgaria and Poland. Perhaps the most cosmopolitan festival in our country, “Interferences” manages to put in contrast theatrical aesthetics of artists from around the world. The current edition was focused on the theme “Stranger Odyssey” – cleverly chosen and consistently supported by events. A delicate area of debate on the level of strangeness that we see in society, which we accept beneficially and stylized transpose it into art.

Simultaneously with dialogues, book launches and workshops, during five days took place the young theater critics seminar, organized by IATC. The intention of creating a favorable circumstance for discussions about the role of criticism has brought together a group of 14 young theater critics: six participants from Romania (Cluj, Târgu Mureș, Bucharest) and one representative from Croatia, Slovenia, Moldova, Czech Republic, Turkey Portugal, Japan and Hong Kong. The seminar was conducted in English and was coordinated by Diana Damian Martin. Writer, theater critic, curator, member of IATC, Diana moved from Romania to study Performing Arts at “Royal Central” School of Speech and Drama in London; she has developed numerous projects, has organized workshops and trainings in collaboration with Tate Modern, Barbican, the Yard, has been working as editor of Critical Stages, exeunt Magazine and became a lecturer at this university.

15219997_1508249695856669_2190080414628960701_n

Prodigious experience, fairly impossible to describe it through simple words, the seminar provoked serious changes at cognitive level for every one of us. Starting the topics with the performances invited at the Festival, the young critics present since sunrise at Casa TIFF approached diverse and acute issues of nowadays artistic views. From day one, it could conclude on a very important aspect: regardless of the original, all theater critics face the same major problems in the cultural system. For a relaxed atmosphere and in order to get to know the professional experience of each participant, was briefly presented the theatrical work of every country. Thus, they created several development directions of the conversation. On the one hand, critics debated on the function of criticism in general, on the other hand it was outlined the distinction between the classic show and contemporary one, but also discussed about the entertainment dimension of drama. The questions provoked reactions and responses gave birth to much more curiosities. Like a chain of challenges, young critics have exchanged views and visions, bringing with them their own professional experience. The seminar was also productive from the point of view of practical exercise, as Diana Damian proposed writing themes that were to be reviewed later.

Although sometimes opinions entered in a conflict zone, all participants were open to arguments and receptive to other’s counter-arguments. Because of particular styles of editing the materials, we were given multiple examples of how to do this and theories were developed on the presentation of the critical assessment. It was a fair gain for everyone, both in the development of writing skills, and in the extent of the horizon of perception within the artistic phenomenon.

It has proved impossible the depletion of topics during the short period of the seminar. From one day to the other relations were strengthening and communication was becoming faster and more efficient. Therefore, this meeting in Cluj was just the first step in creating a “network” of young theater critics worldwide. When people living thousands of kilometers away from each other become friends after exchanging just a few words and smiles, you realize that Festivals not only harness theater artistic productions, but also older or newer links between (not anymore) strangers.

Photo credit: Biró István

In(ter)dependența în teatru. FNT și FNTi. Noi și iar noi

fnti

Sursa: http://yorick.ro/interdependenta-in-teatru-fnt-si-fnti-noi-si-iar-noi/

Facem teatru (enorm cantitativ și îngrijorător de puțin calitativ), dar vorbim și mai mult despre acest fenomen. Scriem și discutăm în speranța că „luptele ideologice” se vor concretiza în folosul artiștilor și al tuturor celor care contribuie la înfăptuirea actelor artistice. Vorbe mari, fapte mărunte. Și totuși, noi nu renunțăm. A venit rândul tinerei generații să preia cuvântul și inițiativa pentru că poate suntem mai determinați și mai nerăbdători decât toți ceilalți să vedem o schimbare.

Efervescența evenimentelor culturale din București și din întreaga țară provoacă o suită de observații: există un număr impresionant de instituții teatrale (doar în București – 17 teatre de stat și aproximativ 15 teatre independente); dramaturgia contemporană românească lipsește aproape cu desăvârșire, în schimb apelăm la universalitatea pieselor altor culturi; ne confruntăm cu o dublă perspectivă financiară – pe de o parte, în sistemul de stat găsim fonduri (arhi)suficiente gestionate eronat din diverse motivații, pe de altă parte, în sistemul privat acestea sunt inexistente sau minimale; variațiunile artistice satisfac gusturile unui public eclectic, iar artiștii apar pe bandă rulantă. Una peste alta, avem de toate. Dintr-un punct de vedere utopic, dispunem de toate ingredientele necesare pentru ca teatrul românesc să producă valori (produse artistice și specialiști). Care este situația în realitate și de ce, în ciuda acestor date, lucrurile funcționează precar?

Întâmplător sau nu, imediat după Festivalul Național de Teatru (FNT), a avut loc Festivalul Național de Teatru Independent (FNTi). Cele două evenimente au caracter național și ar trebui considerate contextele unor întâlniri esențiale între creatori din întreaga țară pe scene mici sau mari, clasice sau neconvenționale. Avem nevoie de astfel de manifestări, al căror scop rămâne unul demonstrativ. După o stagiune încărcată, apare necesitatea nu doar a oamenilor de teatru, ci și a publicului larg, de a vedea cele mai reușite montări. De a ajunge la concluzii și de a trage semnale de alarmă. Căci cultura ar trebui să ne intereseze pe toți.

Simt nevoia de a menționa (poate periodic) faptul că actul culturii este prin excelență un serviciu public. Se adresează în primul rând oamenilor. Există artiști, fie ei actori, regizori, păpușari, coregrafi sau scenografi, numai și numai dacă există spectator(i). Condiția aceasta de interdependență a însemnat nașterea și longevitatea teatrului. Prin urmare, orice creație este destinată unui factor exterior (publicului) și nu are valoare intrinsecă. Conform acestui principiu ar trebui să acționeze orice autoritate din domeniul teatral. Managerii/directorii instituțiilor de spectacol au obligația de a asigura artiștilor cadrul potrivit procesului de creație. Au responsabilitatea de a susține, de a produce, de a pune în valoare, de a oferi spectatorilor producții care să le stimuleze gândirea și imaginația și de a perpetua teatrul cu funcția sa primară. Câștigul trebuie să fie echitabil, de partea fiecăruia. Realizăm producții în scop personal sau colectiv, industrial sau artistic?!

Tocmai acest conglomerat de festivaluri ajută spectatorul să înțeleagă realmente situația, în cunoștință de cauză. Cum în cadrul FNT-ului a fost un program supraîncărcat, cu zeci de spectacole în doar câteva zile, mi-am pus întrebarea dacă este măcar posibil să se fi montat atâtea spectacole bune într-un timp atât de scurt? Sau dacă intenția s-a rezumat la a invita toate teatrele din țară, de ce unele au lipsit? Oricum ar fi, legat de acest subiect, rămânem cu toții în ceață, acoperiți cu un fel de văl Maya. Bine că a fost și că am văzut cât s-a putut (cât a pemis ISU în limita locurilor rămase publicului de rând, adică cel mult o treime; nu de alta, dar acest festival se adresează invitaților speciali care cel mai probabil au mai văzut spectacolele, dar acum trebuie să fie „onorați”).

O altfel de atmosferă, mai relaxată, mai prietenoasă, mai adevărată… și pe bani puțini, am regăsit-o pe parcursul celor patru zile de FNTi. Un festival care, deși încă „proaspăt”, odată cu cea de-a IV-a ediție a căpătat și mai multă notorietate. Un eveniment deschis tuturor trupelor independente care doresc să participe; anul acesta în număr de 14 din întreaga țară. Un program tot încărcat, însă echilibrat. Spectacole din București, Sibiu, Cluj, Oradea și Timișoara. Nume importante și sonore, dar și tinere talente doritoare de afirmare. O provocare atât pentru organizatori, care au făcut magie din ceva creativitate, cât și pentru participanți și spectatori.

Teatrul independent se maturizează de la an la an. Capătă forță și încredere în ceea ce își propune. Și reușește treptat să suplinească lipsurile majore sau neconcordanțele din zona teatrului de stat. Într-o cu totul altă notă și urmărind principii solide, mult mai sănătoase. Poate datorită tinereții echipelor de organizare și a vitalității pe care o aduc. Dintotdeauna teatrul s-a modelat după societate. Cred că ne aflăm într-un punct de cotitură, în care domină o nevoie pregnantă de schimbare a stilului și a mentalității. Și artiștii din sectorul independent au înțeles situația mai repede decât toți ceilalți. De aici încolo se va observa o ruptură din perspectiva abordării artistice între cele două forme teatrale. FNTi este produsul și, totodată, dovada. Titlurile spectacolelor sugerează modul haotic în care se petrec lucrurile astăzi, în ciuda faptului că temele dezbătute rămân general valabile: „Bucureștiul Meu”, „Playlist pentru sfârșitul lumii”, „Opiniile unui clovn”, „Insomniacii”, „Reasons to be pretty”, „Vandalul”, „Huooooo!!!” etc. Suntem grăbiți, explozivi, impacientați, radicali. Și așa a devenit și teatrul. Acesta este genul de artă la care spectatorul lui 2016 poate să empatizeze și să reacționeze.

Majoritatea spectacolelor de teatru independent pot fi considerate experimente. Pentru că, din nevoia unei evoluții odată cu era tehnologică, apar noi forme de exprimare artistică. Publicul cere artei să îl șocheze, să îi dea impulsuri. Să îi provoace senzații puternice pentru că uită, nu mai are timp sau nu mai poate să simtă. În acest sens, teatrul rămâne sursă de emoție. Producțiile independente nu impresionează prin scenografii epatante, poate și din inconveniente financiare, dar nu numai. Acestea apelează la metode mai subtile, ce țin de psihologic. Mizează pe situațiile rupte din viața cotidiană și pe puterea actorului de a transmite. Căci, într-adevăr, pe o scenă aproape goală, actorul are capacitatea de a da tușe și nuanțe, până la a provoca spectatorului reacții spontante precum râsul în hohote sau plânsul curativ. În astfel de posturi am fost puși la câteva spectacole în FNTi 4. Este cazul celor două producții Unteatru, „Frig” de Lars Noren, în regia lui Alex Bogdan și „Vandalul” de Hamish Linklater, în regia Andreei Vulpe și a spectacolului „Huooooo!!!”, autor și regizor Ovidiu Mihăiță, Auăleu Timișoara. Și asta ne-a reamintit că teatrul făcut din vocație (!) te ajută să trăiești cu adevărat măcar preț de câteva ceasuri.

Totuși, când vorbim despre actorie, cât la sută este o vocație și cât meserie? Apelativul freelancer nu doar sună bine, dar implică, pe lângă devotament și asumare, aceeași nevoie primară de a trăi ca în cazul oricărei alte meserii. Așadar, să ne reamintim faptul că talentul nu ține de foame și că ne place arta de calitate, dar ne ferim cu toții să investim în ea. Poate ar trebui să reconsiderăm problema. Poate ar fi bine să mergem nu doar la teatrele de stat, ci să călcăm pragurile spațiilor independente, să respirăm puțin aerul din cafenele și case vechi și să descoperim că universurile de acolo, mai puțin încrustate în catifea roșie, ascund artiști valoroși.

FNTi 4 a oferit prilejul unor dezbateri între Ministrul Culturii, Corina Șuteu, directorii teatrelor independente, artiști și studenți în cadrul a trei conferințe. Inițiativă apreciabilă pentru că a adus la aceeași masă persoane avizate pentru a discuta pe marginea problemelor numeroase din acest sector. Un moment deosebit de important, al cărui ecou va aduce schimbări pe termen lung, a fost semnarea protocolului de înființare a Asociației Teatrelor Independente din România.

Viitorul nu prezintă nicio certitudine în privința modificărilor din zona independentă, însă putem contribui spre a-i da o direcție de dezvoltare. Un prim pas a fost făcut, după destulă vreme de existență a spațiilor de acest tip. FNTi 4 a consemnat activitatea admirabilă a trupelor independente și a arătat publicului că teatrul nu s-a degradat, ci că abia a renăscut și că, de fapt, oamenii sunt cei care se închistează în propriile mentalități.

Cum putem să schimbăm ceva? Poate că atunci când vom începe să primim răspunsuri la toate întrebările noastre lucrurile se vor clarifica și vor urma parcursul lor firesc. Până atunci, continuăm să le adresăm… cu voce tare sau chiar cu un „Huooooo!!!” alături de cei de la Auăleu, Timișoara.

Stay tuned, noi nu plecăm nicăieri.

Semnat,

Tânăra Generație

Punctul pe „i”: spectatorul de teatru și nevoile sale. Juriul publicului la Fest(in)

Sursa: http://yorick.ro/punctul-pe-i-spectatorul-de-teatru-si-nevoile-sale-juriul-publicului-la-festin/ 

hotel4
Imagine din spectacolul „Hotel PM”, înscris în secțiunea Bulevardul Comediei

Unul dintre evenimentele prestigioase ale toamnei, lansarea Barometrului de Consum Cultural pe anul 2015, reflectă, printre alte studii realizate, interesul publicului românesc pentru teatru. Eșantionul evaluat aparține categoriei de vârstă 14-30 de ani. Tinerilor spectatori ar trebuie să le fie cultivat obiceiul de a lua parte la astfel de evenimente artistice. Potrivit studiului, în ultimele 12 luni un procent de 48,8% dintre tinerii chestionați a mers la cel puțin un spectacol de teatru. Pentru unii prea mic, pentru alții suficient de bun. Indiferent de poziționarea fiecăruia în raport cu această dezbatere, trebuie apreciat faptul că există activitate culturală în cadrul segmentului de vârstă respectiv.

Găsirea unei forme de educare a gustului estetic al acestor spectatori tineri rămâne o chestiune dezbătută, dar (încă) nesoluționată. Publicul de teatru se formează singur, având la bază înclinația către artă și fiind ajutat de stimuli din exterior. Un public „sănătos” este cel care vine la spectacol din proprie inițiativă, impulsionat de nevoia unui catharsis artistic colectiv. El trebuie să descopere dubla putere pe care o are teatrul: de a căuta și oferi răspunsuri marilor dileme existențiale și de a transmite emoție pură. În acest sens, spre o astfel de întâlnire trebuie atrași tinerii.

Publicul larg se compune din spectatorii care se refugiază la teatru și primesc din energia unei echipe bine închegate de artiști. Publicul specialist este mult mai restrâns. Din acest motiv, consider primordial procesul prin care cel din sală, simplu spectator, receptează spectacolul. Pentru că regizorul, scenograful, coregraful și actorul se adresează acestui critic sincer prin creația lor. Punctul său de vedere este pertinent și trebuie ascultat pentru că, la rândul său, devine protagonist (direct sau indirect), alături de cel de pe scenă.

În cadrul Festivalului „Fest(in) pe Bulevard”, organizat de Teatrul Nottara și ajuns anul acesta la cea de-a IV-a ediție, s-a constituit, conform tradiției, juriul spectatorilor. Inițiativă lăudabilă pentru că oferă publicului posibilitatea de a-și exprima părerea și de a contribui la desemnarea unui spectacol din cadrul secțiunii „Bulevardul comediei” câștigător. Unul dintre jurații acestei ediții, Florin Frunză, se implică în diverse activități culturale și are un sistem de înțelegere al fenomenului teatral susținut temeinic. Are 39 de ani, s-a născut în București, dar s-a mutat la Câmpina și a călătorit timp de 15 ani între Belgia, Spania și Germania. Absolvent al „Flight Attendant and Tourism Academy” în Spania, Florin face parte pentru prima dată din acest juriu. Într-o discuție amplă despre modul în care el percepe teatrul, a mărturisit: „Teatrul trebuie să fie preferatul publicului. Teatrul este singurul loc în care actul de cultură este în mod evident tonic, reconfortant, încărcat, emoțional sau placid și fără substanță. Doar la teatru se poate trăi așa ceva. Pe viu. Mai ales când e vorba de comedie, definită ca un cântec de sărbătoare.” Cum majoritatea spectatorilor preferă comedia, Florin a demonstrat că are cunoștințe despre acest subiect și i-a dat o definiție: „Consider comedia, fie că e comic de limbaj – exprimând incultura -, fie comic de moravuri, fie comic de caracter, fie comic de nume, eliberarea omului din constrângerile de zi cu zi.” Poate o analiză a psihologiei poporului român ar putea justifica înclinația acestuia către genul menționat și ar explica de ce publicul secolului XXI are nevoie de un umor savuros și autentic.

Ajungând la text versus viziune regizorală, l-am întrebat pe Florin asupra cărui aspect se oprește mai întâi. Din răspunsul lui a reieșit că pune accent pe comuniunea între text – actor – spectator – regizor. Explică faptul că unii spectatori de comedie joacă rolul lui Farfuridi, adică mimează râsul adevărat tocmai pentru că nu sunt atenți la toate detaliile acestei relații. Florin a adăugat: „A vorbi cu omul din lună – care este spectatorul,  așa cum o face actorul și a se face înțeles (citând-o pe Tamara Buciuceanu-Botez)  e o reușită în urma unei regii bune, reușite, pro actor și pro act de cultură. Pentru mine regizorul este dirijorul, care fără partituri bine editate nu ar avea ce dirija.”

Fiind juratul secțiunii „Bulevardul comediei”, am fost curioasă să aflu dacă urmărește o anumită structură în analiza spectacolului. Florin a pornit de la ideea unei uniuni a actorului cu spectatorul în momentul ridicării cortinei, ei formând aceeași persona. Din punct de vedere structural, el a enumerat: locul unde se joacă piesa respectivă deoarece „contează magia teatrului în sine, cea dintre zidurile sale”, realizarea scenei, organizarea ei, cu accent pe recuzită și decor, viziunea regizorală, pe care o consideră „acea interpretare specială pe care regizorul o dă textului dramatic”, repertoriul axat pe actor, care-i pune în valoare calitățile, apoi actorii cu a lor prezență scenică și implicarea vocalo-corporalo-scenică, precum și interacțiunea cu publicul și, nu în ultimul rând, spectatorul care, deși are foarte multe de dat actorului, contează cel mai mult suportul emoțional; din păcate, acesta rămâne în majoritatea cazurilor doar un reactiv la stimuli și atât.

Despre decizia pe care o va lua împreună cu ceilalți membri ai juriului, Florin spune: „Consider că piesa câștigătoare este aceea la care publicul reacționează cu sufletul deschis, ingenuu, fără a i se induce această stare prin tertipuri și lucruri previzibile. Râsul pur, gargantuesc, carnavalesc sau zâmbetul adevărat.”

„Consider că piesa câștigătoare este aceea la care publicul reacționează cu sufletul deschis, ingenuu, fără a i se induce această stare prin tertipuri și lucruri previzibile. Râsul pur, gargantuesc, carnavalesc sau zâmbetul adevărat.”

Florin Frunză

Alături de Florin Frunză, din juriu fac parte Dora Lazăr, Alina Maer, Andreea Milea, Andreea Boariu, Marcel Frunte-Lată și Dan Sfetcu. Întrebați despre elementele pe care le urmăresc atunci când evaluează un spectacol, răspunsurile lor au fost pline de emoție și entuziasm.

Dora Lazăr a afirmat: „Juriile sunt, prin excelență, subiective, căci sunt eclectice. Așadar, pot vorbi numai despre așteptările mele. Urmăresc de vreo treizeci de ani cam aceleași lucruri: să transmită emoție. Să-mi simt mintea și sufletul un pic mai bogate la plecarea din sală. Să nu mă plictisească. Să nu fiu obligată să corectez greșelile de limbă, în gând, căci, deh, sunt profă de română. Să aibă armonie, adică regizorul și actorii să-și dea mâna în acțiunea de a mă vrăji… Și, mai ales, să miroasă a teatru, de-adevăratelea.”

Urmăresc de vreo treizeci de ani cam aceleași lucruri: să transmită emoție. Să-mi simt mintea și sufletul un pic mai bogate la plecarea din sală. Să nu mă plictisească. Să nu fiu obligată să corectez greșelile de limbă, în gând, căci, deh, sunt profă de română. Să aibă armonie, adică regizorul și actorii să-și dea mâna în acțiunea de a mă vrăji… Și, mai ales, să miroasă a teatru, de-adevăratelea.” 

Dora Lazăr

Alina Maer consideră: „Mă duc cu emoție la spectacolele de comedie. Afirmația poate provoca surprindere. De genul, Emoții la comedie? E de ajuns să râzi și atât. Depinde cum califici râsul. Pentru a câștiga spectatori dornici doar să râdă, teatrele  pun uneori în scenă comedioare stupide, vulgare, cu subiecte desprinse parcă din emisiunile-tabloid ce ne otrăvesc după-amiezile la televizor. Nottara păstează echilibrul între dorința nestăvilită de râs a oamenilor și calitatea spectacolelor. Ce aștept de la o comedie? Bun gust, râs sincer și deschis, subiecte neprăfuite, cât mai puțin limbaj obscen, umor fin, interpretare ludică, senzualitate rafinat prelucrată, replici inteligente, pentru ca râsul să nu devină  un panaceu gregar, ci doar un semn de libertate și bucurie interioară exteriorizată.”

„Ce aștept de la o comedie? Bun gust, râs sincer și deschis, subiecte neprăfuite, cât mai puțin limbaj obscen, umor fin, interpretare ludică, senzualitate rafinat prelucrată, replici inteligente, pentru ca râsul să nu devină  un panaceu gregar, ci doar un semn de libertate și bucurie interioară exteriorizată.”

Alina Maer

Andreea Milea spune: „În primul rând, la un spectacol de teatru urmăresc jocul actorilor pentru că vreau să mă las răpită într-o nouă dimensiune, să mă rup de realitatea imediată și să călătoresc în timp și spațiu. Iar un joc actoricesc bun poate avea efectul unui dans magic menit să te vrăjească. Bineînțeles că este importantă și tema spectacolului, ideea de bază, acel sâmbure de înțelepciune ce se desprinde din orice poveste. Dar pentru ca aceasta să ajungă la inima mea, tot jocul actorilor rămâne „vioara întâi”, pentru că o trupă bună poate face spectacol și dintr-o piesă mai slabă și invers, o mână de actori mai puțin talentați pot face praf o capodoperă.

„În primul rând, la un spectacol de teatru urmăresc jocul actorilor pentru că vreau să mă las răpită într-o nouă dimensiune, să mă rup de realitatea imediată și să călătoresc în timp și spațiu. Iar un joc actoricesc bun poate avea efectul unui dans magic menit să te vrăjească.

Andreea Milea

Andreea Boariu explică: „Unul din criteriile definitorii pentru a desemna un spectacol câștigător la această secțiune din festival este modul în care acesta va reuși să-mi trezească gândirea personală, emoția și empatia. Piesa trebuie să fie închegată, iar relația între actori pe scenă să fie consistentă. Umorul nu-l consider atât de important. Poate fi doar un ingredient. Important e să te provoace într-un fel anume, la nivel intelectual sau emoțional.”

„Unul din criteriile definitorii pentru a desemna un spectacol câștigător la această secțiune din festival este modul în care acesta va reuși să-mi trezească gândirea personală, emoția și empatia. Piesa trebuie să fie închegată, iar relația între actori pe scenă să fie consistentă. Umorul nu-l consider atât de important.”

Andreea Boariu

Marcel Frunte-Lată a declarat: „Când pășesc într-o sală de teatru îmi doresc ca, pentru ceva timp, să trăiesc într-o lume imaginară, lumea TEATRULUI, mai frumoasă, mai cu sens, mai pură decât lumea în care trăim, cu toate problemele cotidiene. Mereu  încerc să mă substitui actorilor, să trăiesc experiența lor din rolul respectiv. Aștept de la actori iubirea de teatru, sensibilitatea, dăruirea… Iar de la spectacol, mesajul. Acesta contează cel mai mult. În esență, îmi doresc să plec mai bun, mai sensibil, mai profund…mai visător. Și să pot să mă reîntorc mereu în TEATRU pentru a mă reîncărca…”.

„Aștept de la actori iubirea de teatru, sensibilitatea, dăruirea… Iar de la spectacol, mesajul. Acesta contează cel mai mult. În esență, îmi doresc să plec mai bun, mai sensibil, mai profund…mai visător. Și să pot să mă reîntorc mereu în TEATRU pentru a mă reîncărca…”.

Marcel Frunte-Lată

Dan Sfetcu vorbește despre pasiunea lui pentru teatru, dezvoltată de la 14 ani, prin intermediul unui spectacol pe care l-a văzut chiar la Teatrul Nottara. El afirmă: „Urmăresc un spectacol de teatru și îl analizez, concomitent, atât cu inima, cât și cu mintea. Spectacolul trebuie să-mi transmită emoțiile artistice specifice artei dramatice. Mă interesează dacă textul (scriitura dramatică) este de calitate, dacă regizorul a reușit să evidențieze valențele scriiturii dramatice într-o poveste frumoasă și emoționantă, dacă actorii și-au „asumat” rolurile și au transmis acel flux de energie publicului spectator.”

„Urmăresc un spectacol de teatru și îl analizez, concomitent, atât cu inima, cât și cu mintea. Spectacolul trebuie să-mi transmită emoțiile artistice specifice artei dramatice. Mă interesează dacă textul (scriitura dramatică) este de calitate, dacă regizorul a reușit să evidențieze valențele scriiturii dramatice într-o poveste frumoasă și emoționantă, dacă actorii și-au „asumat” rolurile și au transmis acel flux de energie publicului spectator.”  

Dan Sfetcu

În urma dialogului pe care l-am purtat cu cei șapte membri, am înțeles că publicul „vede tot”. Opinia unui spectator independent de breasla teatrală, atât de bine expusă și justificată, trebuie adusă în atenția tuturor artiștilor. Pentru ca publicul să devină tot mai numeros, e nevoie ca spectacolele să corespundă nevoilor și așteptărilor celor cărora li se adrsează. Întâlnirile cu spectatorii ar trebui să devină o obișnuință, pentru că părerile lor pot contribui la îmbunătățirea nivelului calitativ al actului artistic.

 

Bulina e falsă, veniți la Nottara!

14708185_1126241994078744_8161900018710274135_n

                 Poveștile cu și despre teatru nu se scriu singure. Într-o luni de Brumărel, când toamna aduce melancolii în sufletele bucureștenilor, Teatrul Nottara a oficiat întoarcerea pe Bulevardul Magheru. Dintr-un taxi grăbit, printre picături de ploaie, puteai vedea cum spectatorii intră în teatru cuprinși de frenezie. Bulina buclucașă nu mai sperie pe nimeni. Chipuri familiare ne-au întâmpinat la intrarea în teatru. Gazdele, purtând cu grație costume de epocă, au împărțit zâmbete și exemplare din ziarul Festivalului. Tavanul s-a transformat într-un carusel de baloane roșii, iar în foaierul Teatrului pulsau voci și regăsiri – regăsirea unui spațiu teatral încărcat de istorie și, totodată, o racordare la prezent. În spatele tăcerilor, toți cei de față împărtășeau bucuria unei victorii binemeritate.

            Evenimentul care a deschis cea de-a IV-a ediție a Festivalului „Fest(in) pe Bulevard”, pe 10 octombrie, vernisajul expoziției de fotografie de teatru „De pe scenă pe simeze”, ce a avut loc pe fundalul reîntâlnirii publicului cu artiștii și spectacolele Teatrului Nottara. Expoziția ce conține imagini din arhiva instituției, ilustrând producțiile anilor `50, a fost dublată de fotografiile atât de vii din spectacolele stagiunii curente. Punte între generații. Amintire. Evoluție. Familia Nottara a știut să păstreze în memoria teatrului numele marilor actori, dar și să primească tinerele talente.

            Destinul dramatic al unui actor

        Seara a continuat cu lansarea volumului „Măria Sa Teofil Vâlcu”, ediție revizuită și adăugită de Ștefan Oprea, în prezența Floricăi Ichim, redactor-șef al revistei „Teatrul azi”. În aceeași notă, de rememorare a personalităților marcante ale teatrului românesc din ultimul secol, volumul surprinde destinul tulburător al actorului ieșean Teofil Vâlcu. Despre intenția acestuia, Ștefan Oprea a declarat: „Cartea am scris-o mai ales îndemnat de destinul foarte dramatic pe care l-a avut acest mare actor: la finalul vieții și al carierei și-a pierdut vederea. Pentru un actor asta înseamnă moarte. A și murit în scurt timp. Dar, orb fiind, a ținut să mai joace. Și a jucat două roluri, între care cehovianul personaj Sorin, în care el, stând într-un scaun cu rotile, a fost cel mai bun interpret din spectacol. Am scris cu mult drag pentru că am fost foarte apropiați, am fost chiar prieteni foarte buni și m-a impresionat atât cariera lui deosebită, cât și destinul foarte dramatic despre care am vorbit.”

14691131_1126242080745402_8300048867677074494_n

        Ultima zi de „exil”, întâia seară de Fest(in)

     Marinela Țepuș, directoarea Teatrului Nottara, a urcat pe scenă înainte de începerea spectacolului „Notenkraker sau… Al cincilea anotimp” de Ernst Theodor Amadeus Hoffmann, regia Mihai Țârnă, de la Chișinău, și a deschis ediția din 2016 a Festivalului, declarând că exilul s-a sfârșit. A vorbit despre confuzia creată de faptul că în ultima stagiune au jucat în 37 de spații și a lansat publicului invitația de a deveni purtător de cuvânt al acestui teatru prin intermediul rețelelor de socializare – să îndemnăm publicul să nu se mai teamă de falsa bulină.

         În timpul deplasărilor trupei prin țară și prin străinătate, s-au legat prietenii și s-au pus bazele unor viitoare colaborări. Marinela Țepuș a explicat prezența Teatrului „Ginta Latină” din Chișinău în prima seară de Festival ca urmare a ajutorului pe care familia Nottara l-a primit din partea lui. În încheiere, ea a spus: „Chiar cred că măcar cultural suntem cu toții români și că, măcar cultural, nu există o graniță între noi. Aceasta putem s-o dovedim doar Noi, cei de pe scenă, și Noi, cei din public, cu aplauzele noastre și cu bucuria cu care îi vom primi.” În continuare, au luat cuvântul Mihai Gribincea, Ambasadorul Republicii Moldova în România și Tudor Țârnă, Manager General al Teatrului din Chișinău. Cei doi invitați au felicitat trupa de la Nottara pentru întoarcerea Acasă.

            Hai să ne-ntâlnim în fiecare seară pe Bulevard, la Nottara!

Articolul a apărut în Publicația Festivalului Internațional de Teatru „Fest(in) pe Bulevard”, organizat de Teatrul Nottara, Nr.2/ Anul IV, miercuri, 12 octombrie 2016