Înaintea erei noastre (nu) era mai bine?

Sursa: https://yorick.ro/inaintea-erei-noastre-nu-era-mai-bine/ 

11Câți dintre noi ne-am pus problema cum le explicăm copiilor noștri în ce eră trăim? Ne aflăm la confluența a două generații: părinții formați sub conducerea și valorile socialiste și tinerii capitaliști, cu drepturi nelimitate și instinctul revoltei. Secolul nostru este caracterizat de un postmodernism vag definit și subiectiv înțeles. Particular tocmai prin libertatea pe care o oferă fiecărui individ de a se raporta altfel la acest curent. El poate fi văzut ca un liant între tot ceea ce a fost și ceea ce va fi, o perioadă în care oamenii își caută identitatea culturală pluriformă, prin racordare la prezentul atât de zbuciumat și de imprevizibil.

În România predomină un sentiment al captivității, al blocajului între istoria care și-a lăsat adânc înfipte amprentele – făcând aici referire la repercusiunile regimului comunist – și contingentul pe care vrem să îl trăim, dar nu suntem siguri în ce fel. Încorsetarea generației mature în mentalitatea anilor trecuți vine ca un impediment în dezvoltarea pe orice plan a societății românești. Și toate se răsfrâng asupra lor, a copiilor. Mai lucizi ca niciodată, ei încearcă să găsească întrebările potrivite și să caute forme de exprimare pentru răspunsuri. Se luptă să se desprindă de tot ce a devenit inutil și prăfuit și să se ancoreze tot mai bine în actualitate și în ritmul evolutiv din plan mondial. Responsabili și conștienți, copiii generației 21 poartă speranța unei schimbări.

Tinerii artiști de la Frilensăr, împreună cu Teatrul Luni de la Green Hours, au avut curajul de a răstălmăci arta, astfel încât să provoace hohote de râs, să răscolească amintiri mai plăcute sau mai dureroase și să tragă un semnal de alarmă pentru noi toți. Mai în glumă, mai în serios, ei sunt mai autentici și mai valoroși ca oricând. Sunt un exemplu pentru fiecare în parte. Odată cu spectacolul „Înaintea erei noastre” ne poartă într-o călătorie la limita dintre ieri și azi și reușesc, ca prin magie, să recreeze atmosfera de atunci, să ne transforme în personaje ale unei povești spuse de bunici. Și e aproape imposibil să-ți oprești lacrimile pentru că știi că totul e despre tine. Despre confuzia zilelor când toți funcționam într-un sincron utopic și despre incertitudinea celor ce vor urma.

12Undeva departe, într-un mic sătuc al nu-știu-cui, într-o țară a nimănui, trăiesc în propria lor realitate câțiva copii și un profesor. Într-o pauză de joacă și de înghionteală, merg la școală ca să se facă oameni mari. Fiecare zi e o sărbătoare pentru ei, crezând cu tărie că sunt tot mai aproape de a-și atinge visele. Învață despre natură, biologie, istorie, matematică… chestii grele și plictisitoare. Curentul electric cade, abia au ce să mănânce și cu ce să se îmbrace, dar își păstrează ca pe cea mai de preț comoară instinctul ludic. Armele lor sunt credința și speranța, deși știu că viitorul nu le rezervă mare lucru. Dar primesc totul ca pe o bucurie. Știu despre Ceaușescu și despre cât bine a făcut el țării. Știu că trebuie să se poarte civilizat și să răspundă doar atunci când sunt întrebați. Știu că trebuie să le fie frică și să respecte ierarhiile. Știu ce trebuie și ce nu trebuie să facă. Atunci când se anunță inspecție, din puținul pe care (nu) îl au, încearcă să se prezinte impecabil și să își exprime admirația față de tovarăș. Nici măcar gândul că unul dintre ei va pleca la Capitală să învețe carte nu reușește să îi dezbine. Existența lor e simplă și nu e loc pentru necunoscut în ea. Vestea despre căderea regimului nu îi poate surprinde pentru că nu înțeleg ce înseamnă. Nu au habar cum să trăiască dincolo de comunism. Și nu e nimeni care să le spună cum…

Spectacolul se bazează pe un concept gândit de Daniel Chirilă. Un scenariu veridic și sensibil, o frântură de lume pentru care timpul mai are multe de oferit. Un moment încremenit între două dimensiuni: universul copiilor, modest din punct de vedere material, dar infinit prin puterea imaginației și realitatea post-revoluție. Care să fie mai adevărată? Poate că viața pe care o știm cel mai bine, pe care o întâlnim zi de zi și cu care ne-am obișnuit, ne salvează uneori în pofida celei dictate de mediul social. Poate că putem alege în ce vrem să credem.

„Înaintea erei noastre” capătă nuanțele unei experiențe mai întâi artistice, iar mai apoi, omenești. Un spectacol născut dintr-un „zvâc”, dintr-o profundă nevoie de a vorbi despre lucrurile care ne tulbură în miez de noapte, dar pe care nu știm cum să le exprimăm și țesut cu umor inteligent, creativitate și gingășie – toate particularități ale tinereții, ale spiritului creator și novator. O scenografie improvizată din lucruri mărunte, dar atât de familiare pentru oricare dintre noi. Nici nu le trebuie mai mult. Câteva scaune, o băncuță veche, o catedră șubredă, fân pe jos și cărți răsfoite de zeci de ori. Frilensării, pe numele lor Alina Mîndru, Maria Veronica Vârlan, Ovidiu Cosovanu, Tiberiu Enache, Tudor Morar și Dumitru Georgescu, fac în așa fel încât spațiul de la Green Hours să nu mai existe. Într-un subsol al unui București neliniștit, se petrec întâmplări nebănuite: câțiva tineri actori își pun sufletele într-un spectacol de o oră și ceva, iar spectatorii redevin, pe rând, copii, adulți și, în final, Oameni. Ce puteri fantastice are și teatrul ăsta!

13Cei de la Frilensăr nu vor să demonstreze nimic, ci doar să joace și să împartă celorlalți din bucuria lor. Ei ne arată că avem probleme serioase peste care trecem prea ușor sau chiar fără să ne dăm seama. Ne oferă o temă importantă de gândire și creionează un spectacol care emoționează. Fără să caute performanțe artistice impresionante, sunt naturali și cuceritori. Au reușit să născocească personaje bine închegate și să susțină un conflict grav, antrenat de un comic extrem de subtil, dar ingenios.

Spectacolul „Înaintea erei noastre” este o pagină din sertarul cu amintiri din copilărie. Alături de jurnal, prima carte citită, jucăria cea mai dragă și mirosul prăjiturilor bunicii, el atinge un punct sensibil al memoriei. Ceea ce vreau să spun e, de fapt, că vorbește despre mine, despre noi și despre generația noastră. Dacă ne-am întrebat vreodată ce va scrie istoria despre era noastră, eu cred că fix asta va menționa: că, deși nu am crescut în comunism, îl purtăm cu noi ca pe o moștenire. Dar ne luptăm. Ne-am făcut bagajele temeinic și am pornit cu avânt în aventura prezentului. Echipa Frilensăr are grijă să ne reamintească faptul că suntem împreună și știm că vom reuși pentru că astăzi este al nostru, iar ei au plecat de mult.

Frilensăr & Teatrul Luni

Înaintea erei noastre

Concept: Daniel Chirilă

Distribuție: Alina Mîndru, Maria Veronica Vârlan, Ovidiu Cosovanu, Tiberiu Enache, Tudor Morar, Dumitru Georgescu

Tinerii artiști în spațiul independent (I) – „O noapte furtunoasă” la Teatrul Arte Dell’Anima

Sursa: http://yorick.ro/tinerii-artisti-in-spatiul-independent-i-o-noapte-furtunoasa-la-teatrul-arte-dellanima/

1-foto-radu-m-savinÎn București există un număr impresionant de teatre care funcționează în sistem privat. Câteva deja consacrate, altele care doar ce s-au înființat… și cine știe câte mai sunt în stadiul de proiect?! Având o misiune proprie, fiecare teatru încearcă să își creeze o identitate prin intermediul spectacolelor pe care le găzduiește și promovează și al publicului căruia i se adresează.

Teatrul Arte Dell’Anima se află pe strada Făinari, numărul 17D. L-am căutat într-o seară de toamnă, descoperind în împrejurimi ceva liniște atât de neobișnuită pentru Capitală. Deloc pretențios, spațiul îți inspiră cadrul perfect pentru a te ascunde de temperaturile acestei perioade. O sală cu doar câteva locuri, a cărei intimitate este întreținută de junețea actorilor ce joacă atât de aproape de public. Spectatori dornici de teatru, care știu unde și de ce au venit. Iată contextul întâlnirii cu acest teatru cochet, la premiera spectacolului „O noapte furtunoasă” de I.L. Cargiale, în regia lui Florin Liță.

Președintele Asociației, Crina Lință, a întâmpinat publicul cu o strângere de mână și dialoguri deschise. Prezența ei înainte de spectacol alături de cei curioși să descopere noul teatru susține sloganul „artă pentru suflet”. Teatrul Arte Dell’Anima urmărește să devină o punte între artiști și spectatori prin diverse evenimente artistice. Prin profesionalism, comunicare, educație și respect, echipa dorește să deschidă drumurile tinerilor creatori către afirmare, dar și publicului de toate vârstele către introspecție și dezvoltare prin artă. Pe lângă spectacole de teatru, organizează concerte, expoziții plastice, recitaluri de poezie și evenimente de binefacere.

2-foto-bogdan-grigorie
Foto Bogdan Grigorie

Din dorința de a încuraja dramaturgia românească, Teatrul Arte Dell’Anima prezintă montarea celebrului text caragialian „O noapte furtunoasă” în viziunea unui regizor tânăr, Florin Liță, absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, clasa profesor conf.univ.dr. Ion Mircioagă.

Spectacolul lui Florin Liță începe literalménte în stradă. Poate că în acest sens spațiul restrâns al teatrului reprezintă un avantaj, pentru că-i permite regizorului să introducă spectatorii în atmosfera mahalalei lui Caragiale chiar înainte de intrarea în sală. Un artificiu pe care Florin Liță l-a descoperit și exploatat în avantajul său. Aici apare și elementul surpriză, ineditul acestei montări. După ce piesa a cunoscut sute de abordări de-a lungul timpului, cu greu te mai poate surprinde. Însă autenticitatea textului pusă în valoare de actorii potriviți și o reprezentare scenică inspirată pot cuceri publicul cu aceeași forță.

Florin Liță a gândit împreună cu Ioana Colceag o scenografie nepretențioasă. Un spațiu aflat la granița dintre trecut și prezent, dintre burghezia de secol XIX și eclectismul de secol XXI. Coordonatele temporale au fost parțial omise în spectacolul lui Liță, însă imaginația spectatorului trebuie și ea solicitată până la urmă. Rezolvare ingenioasă, de altfel, care poate fi și o marcă a universalității piesei. Totul se petrece într-o încăpere din casa lui Jupîn Dumitrache, aflată în renovare: pereți acoperiți cu plastic, ziare aruncate pe jos, saci și schele. Nu lipsește, bineînțeles, steagul care tronează în mijloc. Decorul nu este nici pe departe minimalist, ci atât cât trebuie – cât să sugereze haosul specific unei astfel de activități. Scena de dragoste dinte Chiriac și Veta se petrece pe o saltea prăfuită, aruncată într-un colț. Poftele pantagruelice ale personajelor sunt conturate prin sticle goale de bere uitate sub un scaun și prin ospățul de la începutul spectacolului, când Jupîn Dumitrache și Nae Ipingescu „savurează dintr-o înghițitură” mici și cârnați. Pe fundalul unor asemenea detalii vizuale corespondente lumii lui Caragiale, apare și un element modern – prezența unui ecran pe care cu toții putem urmări ce se întâmplă în fața teatrului. Anumite secvențe semnificative pentru deznodământul intrigii se petrec acolo.

3-foto-bogdan-grigorie
Foto Bogdan Grigorie

Toate tabieturile protagoniștilor, micile scăpări, mărturisirile și relațiile mai mult sau mai puțin secrete se petrec filmic în fața spectatorilor. Alegerea regizorului de a folosi același loc pentru toate acțiunile te trimite cu gândul la aparențele înșelătoare. La întrebarea dacă nu cumva toți cei din casă își cunosc tainele între ei, însă susțin cu înverșunare principii (i)morale doar pentru a-și păstra statutul social.

Succesul acestei montări îl constituie instinctul ludic în jurul căruia s-a constituit echipa de tineri artiști. Alexandru Banciu, Adrian Piciorea, Mircea Alexandru Băluță, Vlad Lință, Voicu Aaniței, Vlad Brumaru, Bianca Cuculici și Ana Crețu sunt numele celor care demonstrează că teatrul se compune din două treimi suflet și o treime talent. Deși s-a resimțit în public emoția actorilor, bucuria de a fi acolo i-a ajutat să se lase purtați de  poveste. Ei sunt frumoși prin aportul tineresc pe care îl aduc clasicelor quiproquo-uri. Sunt magicieni prin puterea de a reactualiza universul sardanapalic al lui Caragiale și de a ne arăta că suntem cu toții frânturi din el. Sunt speranțe prin jocul lor curat, deloc bombastic. Sunt salvatori fiind responsabili de râsul necontrolat, în hohote, de care avem atâta nevoie pentru a ne elibera de toate simțirile negative. Sunt artiști care își caută drumurile, care își pun întrebări și se aruncă pe deplin în orice experiență teatrală. Te îndrăgostești iremediabil de ei pentru că sunt atât de adevărați într-o lume în care cabotinismul se află la mare căutare. În plus, ei fac teatru pe bune, din puținul pe care (nu)-l au și cu mult devotament. Și vor să ajungă departe.

4-foto-radu-m-savin
Foto Radu M. Savin

La Teatrul Arte Dell’Anima se tot anunță nopți furtunoase. Cu furtuni de zâmbete și aplauze. Căci este locul în care își dau întâlnire acești tineri creatori pentru a se reinventa cu fiecare reprezentație. „O noapte furtunoasă” reprezintă un pas important în cariera fiecăruia dintre ei. Cei opt actori susțin cu responsabilitate și îndemânare spectacolul. Dacă în facultate au avut oportunitatea de a se apropia de personajele caragialiene, acum le (tr)aduc scenic așa cum le simt. Poate lipsește o anume frivolitate a acestora, însă ele au fost transformate în persoane, cu bune și cu rele, cu slăbiciuni și obsesii; au devenit mai umane. Florin Liță este un regizor atent la detalii, care reușește să pătrundă textul în cele mai fine substraturi. Lucrul atent cu actorii reflectă acest lucru și dă naștere unui spectacol dinamic și inteligent, augmentat de un comic provocat în doze mari, dar din rațiuni bine întemeiate.

Așa cum dorim un public educat, râvnim la artiști pregătiți să se ridice la nivelul așteptărilor. Teatrul Arte Dell’Anima susține tinerii oferindu-le un spațiu pentru a-și prezenta creațiile. Noi trebuie să îi cunoaștem și să îi încurajăm. „O noapte furtunoasă” se cere văzut și nu o dată, ci de mai multe ori, atât singur, cât și cu toți prietenii.

Teatrul Arte Dell’Anima

„O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale

Regia: Florin Liță

Scenografia: Ioana Colceag

Lumini și sunet: Florin Liță

Adaptare muzicală: Adrian Piciorea

Distribuția:

Jupân Dumitrache – Alexandru Banciu

Nae Ipingescu – Adrian Piciorea

Chiriac – Mircea Alexandru Băluță

Spiridon – Vlad Lință

Rică Venturiano – Voicu Aaniței

Ghiță Țircădău – Vlad Brumaru

Veta – Bianca Cuculici

Zița – Ana Crețu

In(ter)dependența în teatru. FNT și FNTi. Noi și iar noi

fnti

Sursa: http://yorick.ro/interdependenta-in-teatru-fnt-si-fnti-noi-si-iar-noi/

Facem teatru (enorm cantitativ și îngrijorător de puțin calitativ), dar vorbim și mai mult despre acest fenomen. Scriem și discutăm în speranța că „luptele ideologice” se vor concretiza în folosul artiștilor și al tuturor celor care contribuie la înfăptuirea actelor artistice. Vorbe mari, fapte mărunte. Și totuși, noi nu renunțăm. A venit rândul tinerei generații să preia cuvântul și inițiativa pentru că poate suntem mai determinați și mai nerăbdători decât toți ceilalți să vedem o schimbare.

Efervescența evenimentelor culturale din București și din întreaga țară provoacă o suită de observații: există un număr impresionant de instituții teatrale (doar în București – 17 teatre de stat și aproximativ 15 teatre independente); dramaturgia contemporană românească lipsește aproape cu desăvârșire, în schimb apelăm la universalitatea pieselor altor culturi; ne confruntăm cu o dublă perspectivă financiară – pe de o parte, în sistemul de stat găsim fonduri (arhi)suficiente gestionate eronat din diverse motivații, pe de altă parte, în sistemul privat acestea sunt inexistente sau minimale; variațiunile artistice satisfac gusturile unui public eclectic, iar artiștii apar pe bandă rulantă. Una peste alta, avem de toate. Dintr-un punct de vedere utopic, dispunem de toate ingredientele necesare pentru ca teatrul românesc să producă valori (produse artistice și specialiști). Care este situația în realitate și de ce, în ciuda acestor date, lucrurile funcționează precar?

Întâmplător sau nu, imediat după Festivalul Național de Teatru (FNT), a avut loc Festivalul Național de Teatru Independent (FNTi). Cele două evenimente au caracter național și ar trebui considerate contextele unor întâlniri esențiale între creatori din întreaga țară pe scene mici sau mari, clasice sau neconvenționale. Avem nevoie de astfel de manifestări, al căror scop rămâne unul demonstrativ. După o stagiune încărcată, apare necesitatea nu doar a oamenilor de teatru, ci și a publicului larg, de a vedea cele mai reușite montări. De a ajunge la concluzii și de a trage semnale de alarmă. Căci cultura ar trebui să ne intereseze pe toți.

Simt nevoia de a menționa (poate periodic) faptul că actul culturii este prin excelență un serviciu public. Se adresează în primul rând oamenilor. Există artiști, fie ei actori, regizori, păpușari, coregrafi sau scenografi, numai și numai dacă există spectator(i). Condiția aceasta de interdependență a însemnat nașterea și longevitatea teatrului. Prin urmare, orice creație este destinată unui factor exterior (publicului) și nu are valoare intrinsecă. Conform acestui principiu ar trebui să acționeze orice autoritate din domeniul teatral. Managerii/directorii instituțiilor de spectacol au obligația de a asigura artiștilor cadrul potrivit procesului de creație. Au responsabilitatea de a susține, de a produce, de a pune în valoare, de a oferi spectatorilor producții care să le stimuleze gândirea și imaginația și de a perpetua teatrul cu funcția sa primară. Câștigul trebuie să fie echitabil, de partea fiecăruia. Realizăm producții în scop personal sau colectiv, industrial sau artistic?!

Tocmai acest conglomerat de festivaluri ajută spectatorul să înțeleagă realmente situația, în cunoștință de cauză. Cum în cadrul FNT-ului a fost un program supraîncărcat, cu zeci de spectacole în doar câteva zile, mi-am pus întrebarea dacă este măcar posibil să se fi montat atâtea spectacole bune într-un timp atât de scurt? Sau dacă intenția s-a rezumat la a invita toate teatrele din țară, de ce unele au lipsit? Oricum ar fi, legat de acest subiect, rămânem cu toții în ceață, acoperiți cu un fel de văl Maya. Bine că a fost și că am văzut cât s-a putut (cât a pemis ISU în limita locurilor rămase publicului de rând, adică cel mult o treime; nu de alta, dar acest festival se adresează invitaților speciali care cel mai probabil au mai văzut spectacolele, dar acum trebuie să fie „onorați”).

O altfel de atmosferă, mai relaxată, mai prietenoasă, mai adevărată… și pe bani puțini, am regăsit-o pe parcursul celor patru zile de FNTi. Un festival care, deși încă „proaspăt”, odată cu cea de-a IV-a ediție a căpătat și mai multă notorietate. Un eveniment deschis tuturor trupelor independente care doresc să participe; anul acesta în număr de 14 din întreaga țară. Un program tot încărcat, însă echilibrat. Spectacole din București, Sibiu, Cluj, Oradea și Timișoara. Nume importante și sonore, dar și tinere talente doritoare de afirmare. O provocare atât pentru organizatori, care au făcut magie din ceva creativitate, cât și pentru participanți și spectatori.

Teatrul independent se maturizează de la an la an. Capătă forță și încredere în ceea ce își propune. Și reușește treptat să suplinească lipsurile majore sau neconcordanțele din zona teatrului de stat. Într-o cu totul altă notă și urmărind principii solide, mult mai sănătoase. Poate datorită tinereții echipelor de organizare și a vitalității pe care o aduc. Dintotdeauna teatrul s-a modelat după societate. Cred că ne aflăm într-un punct de cotitură, în care domină o nevoie pregnantă de schimbare a stilului și a mentalității. Și artiștii din sectorul independent au înțeles situația mai repede decât toți ceilalți. De aici încolo se va observa o ruptură din perspectiva abordării artistice între cele două forme teatrale. FNTi este produsul și, totodată, dovada. Titlurile spectacolelor sugerează modul haotic în care se petrec lucrurile astăzi, în ciuda faptului că temele dezbătute rămân general valabile: „Bucureștiul Meu”, „Playlist pentru sfârșitul lumii”, „Opiniile unui clovn”, „Insomniacii”, „Reasons to be pretty”, „Vandalul”, „Huooooo!!!” etc. Suntem grăbiți, explozivi, impacientați, radicali. Și așa a devenit și teatrul. Acesta este genul de artă la care spectatorul lui 2016 poate să empatizeze și să reacționeze.

Majoritatea spectacolelor de teatru independent pot fi considerate experimente. Pentru că, din nevoia unei evoluții odată cu era tehnologică, apar noi forme de exprimare artistică. Publicul cere artei să îl șocheze, să îi dea impulsuri. Să îi provoace senzații puternice pentru că uită, nu mai are timp sau nu mai poate să simtă. În acest sens, teatrul rămâne sursă de emoție. Producțiile independente nu impresionează prin scenografii epatante, poate și din inconveniente financiare, dar nu numai. Acestea apelează la metode mai subtile, ce țin de psihologic. Mizează pe situațiile rupte din viața cotidiană și pe puterea actorului de a transmite. Căci, într-adevăr, pe o scenă aproape goală, actorul are capacitatea de a da tușe și nuanțe, până la a provoca spectatorului reacții spontante precum râsul în hohote sau plânsul curativ. În astfel de posturi am fost puși la câteva spectacole în FNTi 4. Este cazul celor două producții Unteatru, „Frig” de Lars Noren, în regia lui Alex Bogdan și „Vandalul” de Hamish Linklater, în regia Andreei Vulpe și a spectacolului „Huooooo!!!”, autor și regizor Ovidiu Mihăiță, Auăleu Timișoara. Și asta ne-a reamintit că teatrul făcut din vocație (!) te ajută să trăiești cu adevărat măcar preț de câteva ceasuri.

Totuși, când vorbim despre actorie, cât la sută este o vocație și cât meserie? Apelativul freelancer nu doar sună bine, dar implică, pe lângă devotament și asumare, aceeași nevoie primară de a trăi ca în cazul oricărei alte meserii. Așadar, să ne reamintim faptul că talentul nu ține de foame și că ne place arta de calitate, dar ne ferim cu toții să investim în ea. Poate ar trebui să reconsiderăm problema. Poate ar fi bine să mergem nu doar la teatrele de stat, ci să călcăm pragurile spațiilor independente, să respirăm puțin aerul din cafenele și case vechi și să descoperim că universurile de acolo, mai puțin încrustate în catifea roșie, ascund artiști valoroși.

FNTi 4 a oferit prilejul unor dezbateri între Ministrul Culturii, Corina Șuteu, directorii teatrelor independente, artiști și studenți în cadrul a trei conferințe. Inițiativă apreciabilă pentru că a adus la aceeași masă persoane avizate pentru a discuta pe marginea problemelor numeroase din acest sector. Un moment deosebit de important, al cărui ecou va aduce schimbări pe termen lung, a fost semnarea protocolului de înființare a Asociației Teatrelor Independente din România.

Viitorul nu prezintă nicio certitudine în privința modificărilor din zona independentă, însă putem contribui spre a-i da o direcție de dezvoltare. Un prim pas a fost făcut, după destulă vreme de existență a spațiilor de acest tip. FNTi 4 a consemnat activitatea admirabilă a trupelor independente și a arătat publicului că teatrul nu s-a degradat, ci că abia a renăscut și că, de fapt, oamenii sunt cei care se închistează în propriile mentalități.

Cum putem să schimbăm ceva? Poate că atunci când vom începe să primim răspunsuri la toate întrebările noastre lucrurile se vor clarifica și vor urma parcursul lor firesc. Până atunci, continuăm să le adresăm… cu voce tare sau chiar cu un „Huooooo!!!” alături de cei de la Auăleu, Timișoara.

Stay tuned, noi nu plecăm nicăieri.

Semnat,

Tânăra Generație