Bucharest Film Awards – un festival de film independent „altfel”

Sursa: http://yorick.ro/bucharest-film-awards-un-festival-de-film-independent-altfel/ 

Cu puțin timp înainte ca România să fie cuprinsă de valul protestelor, povestea unui festival de film a prins contur la Unteatru și la Simbio. Între 27 și 29 ianuarie a avut loc ediția pilot a festivalului Bucharest Film Awards. Cele două spații-gazdă au devenit pentru câteva zile punctul de întâlnire al publicului larg cu profesioniști și amatori din domeniul cinematografiei. Dacă oricum frigul este învins detașat de atmosfera boemă a localurilor, atunci de ce să nu adăugăm, pe lângă o bere sau un pahar de vin, și un film bun, în compania celor mai dragi prieteni?! Până la urmă, căutăm cu toții dimensiunea de entertainment a culturii…

Sub motto-ul „For films in charge of change”, Bucharest Film Awards își propune să creeze contextul favorabil unor evenimente dedicate cinefililor și iubitorilor de artă în genere. Gândit sub forma unei competiții internaționale de film independent, festivalul a prezentat cele mai bune 45 de producții, selecționate de un juriu compus din cinci cineaști din Marea Britanie, Estonia, Italia, Mexic și România, din peste 500 de proiecte înscrise.

Deși aflat la prima ediție, tânărul eveniment a atras atenția curioșilor de toate vârstele. Timp de trei zile, ambele localuri au prilejuit contactul celor prezenți cu noi forme de abordare a cinematografiei. Filmele care au rulat au ieșit din tiparele obișnuite și au făcut accesibile tuturor perspectivele inedite ale regizorilor profesioniști și nu numai. Diversitatea categoriilor a făcut extrem de dificilă alegerea spectatorilor, care au putut opta pentru lung metraje și scurt metraje de ficțiune, documentare, filme experimentale, student films, drame, sci-fi, thriller, comedie, romance, music videos și web shorts. Majoritatea acestora fiind filme păstrate în medii cu circuit închis, festivalul facilitează accesul unui număr cât mai mare de doritori.

Pe parcursul maratonului, pe lângă short films, au fost proiectate trei filme de lung metraj, alese de pe întreg mapamondul: „Road Duster” (Olanda), „Behind Some Dark Cloud” (SUA) și „Rebellious Girl” (Maroc). În plus, evenimentul a beneficiat și de o serie de proiecții speciale în parteneriat cu Bucharest ShortCut Cinefest și Feel The Reel – International Film Festival din Glasgow, United Kingdom

Dacă zona cinematografică comercială și-a câștigat publicul său, Bucharest Film Awards „schimbă canalul” și propune spre vizionare alte tipuri de filme. Devenind un mediu propice de exprimare a creativității, expresivității și inovației, festivalul îi provoacă pe cei interesați să fie martori ale unor pelicule altfel, tocmai pentru că se caută în permanență ineditul și nonconformismul, mai ales în arta cinematografică.

În urma acestor experiențe, au avut loc workshopuri de dezbatere pe diferite teme, pentru tratarea unor subiecte de interes actual sau pentru aprofundarea mecanismelor de realizare a producțiilor. Astfel, sâmbătă, 28 ianuarie, scenaristul și producătorul Tudor Voican a susținut un atelier de scenaristică. În cadrul acestuia, s-a pus accentul pe nevoia formării unor specialiști în domeniu, care să conceapă scenarii echilibrate pentru viitoarele filme românești. În ultima zi de festival, duminică, 29 ianuarie, echipa de producție de muzică de film din România, ScoreKraft, a împărtășit celor din sală câteva secrete și inside-uri despre activitatea sa, dar și despre procedeele de producere a muzicii de film – un job prea puțin cunoscut și exploatat la noi în țară, dar esențial în realizarea oricărui proiect cinematografic. Totul finalizat cu o demonstrație practică.

Bucharest Film Awards este o promisiune. Fiind conștienți de potențialul artistic pe care îl au artiștii români, atât în ceea ce privește arta teatrală, cât și arta cinematografică, apariția unor astfel de evenimente culturale nu poate decât să încurajeze industria din țara noastră să prospere. O conexiune permanentă la activitatea artistică din întreaga lume permite un dialog și un schimb de informații și tehnici cu profesioniști din sfera producției de film. Acest festival oferă publicului larg o incursiune prin lumea din fața și din spatele ecranelor a peliculelor independente, în formele sale experimentale. Aflat, mai nou, la confluența dintre teatru și film, Unteatru a susținut promovarea evenimentului alături de Simbio, demonstrând că o simbioză a artelor este (încă) posibilă. Cu o desfășurare bianuală a festivalului, urmează partea a doua în vară. Hai la BFA!

Fotocredit Ionuț Rusu

În numele Libertății, înălțați aripile către necunoscut!

Sursa: http://yorick.ro/in-numele-libertatii-inaltati-aripile-catre-necunoscut/ 

Dacă despre libertate (în sens platonician) nu putem vorbi având o reprezentare clară în minte, atunci se nasc actele artistice care își propun să redefinească și să exploreze acest concept. Inodoră, incoloră, insipidă, libertatea poate fi definită cel mult ca o senzație. Sau ca o nevoie pe care oamenii și-o induc pentru a se putea dezvolta și împlini.

Strigătul cel mai proeminent către libertate apare în adolescență. Sub formă de manifest, de răzvrătire, de independență. Poate din acest motiv piesa „Fluturii sunt liberi” a dramaturgului și scenaristului american Leonard Gershe a fost scrisă în anul 1969, în plină perioadă flower power. Din nevoia unei reconfigurări a întregii lumi, la nivel artistic și nu numai, apare o răsturnare a perspectivei – pesimismul în toate formele sale se fragmentează, lăsând loc luminii și policromiei. O reîntoarcere către cel de lângă tine, un refuz al singurătății.

Structura piesei urmărește un fir narativ ușor previzibil. Ne dăm întâlnire cu un tânăr orb, Don Baker, a cărui viață de până atunci a fost organizată de Doamna Baker. Perfect conștient de defectul său, însă determinat să nu se lase afectat, Don are curajul de a trăi pe cont propriu. La cei 20 de ani și niciun pic de experiență în ale vieții încercări, el susține neînfricat că vrea să locuiască singur, într-un apartament din Manhattan. Își calculează câteva trasee pe care le frecventează – până la market, până la farmacie –, descoperă tactil cum arată locuința lui și începe să se simtă ca toți ceilalți. Vrea să devină muzician și compune cântece la chitară. Întâlnirea cu Jill Tanner, co-locatara al cărei apartament este delimitat de o simplă ușă închisă de proprietar, îi va transforma existența într-un carusel senzorial și emoțional. Adică îl va ajuta să trăiască.

Ani la rând piesa a fost jucată pe Broadway, iar în 1972 a fost ecranizată de Milton Katselas, avându-i ca protagoniști pe Goldie Hawn și Edward Albert. Filmul reușește să facă celebră povestea lui Gershe pe plan mondial și câștigă un premiu și două nominalizări Oscar. Spre deosebire de avantajul peliculei cinematografice, care permite publicului o anumită distanțare și o percepție lucidă a întâmplărilor, teatrul impune actorilor o solicitare excesivă. Însă, a devenit o provocare de-a lungul timpului montarea spectacolului. În România, „Fluturii sunt liberi” a fost pusă în scenă de nenumărate ori, în ultimii ani, de regizori precum Diana Iliescu (Teatrul Foarte Mic, 2006), Irina Popescu Boieru (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, 2010), Marian Râlea (Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, 2014), Ion Mircioagă (Teatrul „Sică Alexandrescu” Brașov, 2015).

La Teatrul Excelsior, în stagiunea 2016-2017, regizorul Erwin Șimșensohn abordează textul, explorându-l până în cele mai mici detalii, și brodează spectacolul din stări și tușe fine de emoție. Ca un fel de semnătură a sa. Indiferent de specificul pieselor montate, Șimșensohn reușește printr-o tehnică impecabilă să păstreze chintesența fiecărui mesaj. Cuvântul definitoriu în cazul stilului său, pe care chiar el îl folosește deseori, este poveste. Lipsite de artificii și de elemente spectaculoase, producțiile sale sunt ireproșabil lucrate și echilibrate din perspectiva funcționării mecanismului regizor-scenograf-actori. Printr-o precizie caracteristică, regizorul știe să pună accentele potrivite în funcție de situația dramatică și ajunge la spectator printr-un fel de tertip psihologic, apelând la empatia acestuia și mai puțin la impactul estetic. Intenția sa artistică urmărește potențarea a ceea ce vrea să transmită, trecând în plan secund cum alege să o transpună scenic.

În cazul spectacolului „Fluturii sunt liberi”, reușita acestuia constă în pariul lui Șimșensohn cu actorii. Alex Călin și Ioana Anastasia Anton devin muzele sale în conturarea poveștii încărcate, deopotrivă, de sensibilitate și avânt oniric. Apropierea lui Alex Călin de personajul Don constituie o încercare în parcursul său profesional. Pentru a câștiga credibilitatea publicului, a fost nevoie de mai mult decât o metamorfozare stanislavskiană în băiatul care nu vede. I-au fost solicitate puterea de concentrare și capacitatea de a se simți firesc pe scenă, având astfel de date biografice. Provocarea este susținută de Alex Călin, însă cu oarecare temere. El conduce cu ușurință secvențele, fiindu-i de un real ajutor replicile spumoase, pline de umor și inteligență. Însă răbufnirile în momentele cheie – atunci când află că Jill va pleca definitiv ori când ea alege să rămână cu el – nu au suficientă forță. Poate dintr-o dozare ineficientă a atenției sau poate din cauza presiunii de a vrea ca totul să fie perfect. Însă, scurtele ezitări ale actorului pot fi înțelese în cheia personajului. Până la urmă, Don se află în plin proces de auto-cunoaștere, iar fiecare reacție îl ajută să completeze cu încă o piesă puzzle-ul personalității sale.

Ioana Anastasia Anton o creează în complementaritate pe Jill. Copila cu trup de femeie și o prea bogată experiență de viață, are nevoie de afecțiune în aceeași măsură ca Don, sau poate chiar mai mult. Jovială și exuberantă, Jill privește tot ce i se întâmplă ca pe un joc și crede că timpul nu o poate ajunge din urmă niciodată. Ioana Anastasia Anton încearcă să ofere personajului său un cocktail de trăiri, trecând de la adolescenta rebelă, aflată într-o goană după aventuri, la femeia responsabilă, avidă după o carieră glorioasă, pentru ca, în final, să se reîntoarcă la ea însăși, acceptând cuvintele lui Don ca pe un fel de trezire la realitate. Dincolo de lejeritatea interpretării, ea trădează, totuși, prea multă maturitate. Catrinel Dumitrescu este mama lui Don, doamna Baker. O apariție ce contrabalansează evadările ludice ale celor doi cu o oarecare ancorare în realitate. Având personajul cu cea mai evidentă și necesară evoluție, ea face o demonstrație artistică a talentului și a experienței pe care le aduce în scenă. Catrinel Dumitrescu întruchipează aici prototipul maternității, ca unică prezență ce ne poate salva de ceilalți și de noi înșine. Scena de impact pe care a mizat (cu o intuiție excelentă) Erwin Șimșensohn îi revine lui Șerban Gomoi. Regizorul care îi promite lui Jill succesul teatral, Ralph, schimbă complet și ireversibil atmosfera spectacolului. Preț de câteva minute – atât cât durează intervenția sa –, reconectează acțiunea piesei nu doar la contingentul din afara personajelor, ci chiar la lumea în care trăim cu toții. Extravagant, nonșalant și plin de ironie, Șerban Gomoi își câștigă spectatorii în câteva clipe.

Conceptul regizoral al lui Șimșensohn, deloc pretențios, a căpătat formă prin contribuția scenografică a Iulianei Gherghescu. Spațiul gândit de ei nu își propune să i se întipărească pe retină celui din sală. El reprezintă cadrul potrivit, util și multifuncțional pentru ca protagoniștii să își poată construi poveștile aievea și să creadă în ceea ce transmit.

Spectacolul „Fluturii sunt liberi” de la Excelsior se adresează publicului larg. Un text plurivalent, care poate fi interpretat pe placul fiecăruia dintre noi, în funcție de ceea ce ne dorim, avem nevoie sau vrem să vedem. Tocmai pentru că oferă această prețioasă libertate, are un atu important. Regizorul vorbește deschis și direct publicului, prin frânturi de viață pe care caută să le proiecteze în spectacolul său. Pentru că Don și Jill visează să fie liberi de orice fel de conjunctură… așa cum sunt și fluturii. Și, pentru că, indiferent dacă recunoaștem sau nu, cu toții avem aripi pe care ne e frică să le folosim.

Teatrul Excelsior

„Fluturii sunt liberi” de Leonard Gershe

Traducere: Eliza Șimșensohn

Regie: Erwin Șimșensohn

Scenografie: Iuliana Gherghescu

Light design: Daniel Klinger

Distribuție:

Don – Alex Călin

Jill – Ioana Anastasi Anton

Doamna Baker – Catrinel Dumitrescu

Ralph – Șerban Gomoi

Credit foto: Adi Bulboacă

Efectul Beckett și publicul de azi

Sursa: http://yorick.ro/efectul-beckett-si-publicul-de-azi/

Acest acum de secol XXI se află, încă, sub incidența teatrului absurdului. Samuel Beckett a transformat starea degradantă a lumii de după cele două Războaie Mondiale într-o arenă ideologică. Pe fundalul unei frici colective provocate de haos, el a căutat în teatru iluzia potențialității. Într-o lume complet dezrădăcinată, Beckett pune întrebări despre relația individului cu Divinitatea. De fapt, el ne ajută pe fiecare în parte să dăm un sens așteptării de zi cu zi, ca ceva să se întâmple cu noi înșine.

În cazul teatrului lui Beckett întreaga forță a mesajului se conturează prin imaginea de ansamblu creată. Își însoțește textele de indicații regizorale și stabilește cu precizie decorul fiecărei piese. Pornind de la picturi celebre, el esențializează anumite elemente pentru a ajunge la universul pe care îl anticipează. Cum ar fi exemplul tabloului lui David Friedrich, pictor romantic german, „Doi bărbați contemplând luna”, care l-a inspirat pentru cadrul natural din „Așteptându-l pe Godot”. Copacul devine simbol al umanității profund ancorate în glie și aflate într-o permanentă tindere către mântuire. În „Sfârșit de partidă” regăsim sugerată aceeași legătură anatomică între corpul omenesc și cele două extremități – tomberoanele în care personajele își petrec viața (care le-a mai rămas). E semnătura lui Beckett, pe care regizorul trebuie să o valorifice într-un fel sau altul.

Tot de abordarea regizorală depinde și funcționalitatea montării unui astfel de text astăzi. Contextul socio-politic și cultural s-a modificat radical, iar experiențele prin care trec indivizii nu mai au nimic în comun cu starea de alertă și teama de o moarte subită și brutală. Aparent. Războiul acestui secol s-a transformat într-unul conceptual. Armele care ne amenință sunt de o altă factură: fanatico-religioasă și chimică. Dacă societatea a cunoscut un proces evolutiv frenetic, la fel s-a întâmplat și în cazul dispozitivelor tehnologice. Suntem mai aproape ca niciodată de a realiza imposibilul și nici măcar nu ne închipuim ce fel de orori putem provoca. În această goană superficială după trenduri și tendințe, uităm să ne îngrijim de origini. Trăim cot la cot cu sfârșitul, dar refuzăm orbește să îl conștientizăm. „Anomalii” profunde precum suflet și Dumnezeu aproape au dispărut din tabieturile cotidiene.

Trăind într-un astfel de sistem social capitalist, devine evident de ce Gábor Tompa alege să monteze „Sfârșit de partidă” la Teatrul Național din Târgu Mureș – Compania „Tompa Miklós”. E un semnal de alarmă pentru întreaga lume. Un popas la început de secol XX demonstrează că dezumanizarea abia atunci prindea contur și că astăzi devine tot mai acută.

Dar cum mai poate tulbura un spectacol ca „Sfârșit de partidă” spectatorul atotștiutor al zilei de astăzi? Gábor Tompa păstrează premisele lui Beckett de acum o sută de ani mult prea fidel. El urmărește îndeaproape indicațiile autorului și păstrează decorul inițial, poate puțin stilizat de către scenograful Judit Dobre Kóthay. Ba mai mult, primul contact vizual al publicului cu scena readuce în memorie filmul cu același nume, „End Game”, apărut în anul 2000 și regizat de Conor McPherson. Cu o singură diferență ce ține de light-design – viziunea regizorală a lui Tompa umple cu o lumină nefirească universul beckettian. Până aici deloc surprinzător. Convenția este a celui care a venit la spectacol, știind că în teatrul lui Beckett nu se schimbă nimic niciodată. O cameră îmbrăcată în metal, două ferestre rotunde, două tuburi ilustrând tomberoanele de gunoi în care locuiesc Nell și Nagg și un bărbat în scaun cu rotile (despre care nu știm dacă este invalid sau nu) – toate elementele sunt acoperite inițial cu folie de aluminiu pentru crearea senzației de conservare. Utilizarea spațiului scenic nu adaugă plus valoare textului, ci păstrează nota auctorială ab origine. Te afli în mijlocul a ceva ce nu are început și nici sfârșit. Senzația pe care reușește spectacolul să o transmită se rezumă la o nerăbdare abia stăpânită. Spectatorul devine prizonierul unui joc care se reia la nesfârșit, mereu având același aer vetust și conflict epuizat. Dacă la Beckett este vorba tocmai despre o astfel de stare latentă care să nască în privitor tumultul de întrebări, Gábor Tompa exacerbează în mod nepotrivit așteptarea de a se întâmpla ceva și forțează pasivitatea celor din sală.

Din spectrul caracteristicilor beckettiene, regizorul preia și interpretarea grotescă a actorilor. Singura tăcere (atât de necesară aici!) a fost cea de la începutul „Sfârșitului de partidă”, pe durata căreia Clov (Bartha László Zsolt) verifică ferestrele pentru a se asigura că nimeni nu mai e prin preajmă și totul stă să dispară. Acompaniată de râsul bizar al personajului. Clov (Bartha László Zsolt) izbucnește cu greu după solicitările repetitive ale tatălui/stăpânului său. Rămâne plat, ușor obosit și pierdut în propria sa imaginație. El nici măcar nu pare să ia parte la joc, ci seamănă cu un pion abandonat în voia destinului. Personajul central, Hamm (Bíró József), vrea să conducă partida, să se afle mereu în centrul atenției. Nu reușește nici ca personaj în piesă, nici ca actor pe scenă să ducă la bun sfârșit situația propusă. Încearcă să își susțină disperarea printr-o nervozitate și agitație continuă, însă tot ce izbutește este să arate publicului „chinul” său artistic. Cele două personaje care aduc sensibilitate și emoție spectacolului sunt Nell (Biluska Annamária) și Nagg (Makra Lajos). Doi bătrâni ale căror suflete ascund ceva mai mult umor și vitalitate decât mai tinerii Clov și Hamm. Ei vin dintr-o lume care ne așteaptă pe toți mai devreme sau mai târziu. Universul lor a fost stors de ultima picătură de viață, iar chipurile lor încărcate de machiaj trădează greutățile interioare pe care le poartă cu ei pretutindeni, asemeni unei cruci. Fiecare dintre protagoniști se află la un pas de sfârșit. Sfârșitul unui ciclu și începutul unui altul. Cum existența ființelor umane se desfășoară sub forma unei ciclicități, jocul nu poate avea vreun final.

„Sfârșit de partidă” distruge definitiv senzația de catharsis teatral. Beckett a scris un text, în același timp, fragil și violent emoțional, de pe marginea căruia să privim în adâncul propriei persoane în relație cu ea însăși, cu ceilalți și cu entitatea celestă. Regizorul Gábor Tompa a dorit un spectacol în cheie beckettiană, dar a ignorat faptul că publicul trebuie să fie „atacat” nu doar pe cale psihologică, ci și senzorială. Că publicul de astăzi are așteptări prea mari și prea puțin timp să caute sensuri aforistice la teatru. Că trebuie să găsești și alte forme de a adresa întrebările lui Beckett pentru ca ele să nu pară doar absurde și atât. Așteptându-l pe…

Teatrul Național din Târgu Mureș –  Compania „Tompa Miklós”

„Sfârșit de partidă” de Samuel Beckett

Traducerea în limba maghiară: Kolozsvári Grandpierre Emil

Regia: Tompa Gábor

Asistent de regie: Nagy Botond

Decor și costume: Judit Dobre Kóthay

Dramaturg de scenă: Visky András

Distribuția:

Hamm – Bíró József

Clov – Bartha László Zsolt

Nell – Biluska Annamária

Nagg – Makra Lajos

Interferences: young theater critics in an international context

15178286_1508249389190033_568540505376632976_n

The spirit of the holiday season found us all in the city from the heart of the hills. For 11 days Cluj became the meeting point of theater personalities from our country and from around the world. The Vth edition of the International Theatre Festival “Interferences”, held from November 26 to December 4, meant the pretext of controversial artistic experiences. Having on  the background the Christmas fair, the streets full of lights and the National Day of Romania, the Festival has helped create a Romanian-Hungarian specific in relation to intercontinental influences.

If mornings proved extremely dynamic due to dialogues with the creators of the performances, spent at Casa TIFF, evenings provided a bohemian atmosphere, proper for analysis and reflection on the productions. The organizers proposals cumulated shows coming from countries such as Romania, Ireland, Slovenia, Hungary, Germany, South Korea, Luxembourg, Italy, Russia, USA, Macedonia, Bulgaria and Poland. Perhaps the most cosmopolitan festival in our country, “Interferences” manages to put in contrast theatrical aesthetics of artists from around the world. The current edition was focused on the theme “Stranger Odyssey” – cleverly chosen and consistently supported by events. A delicate area of debate on the level of strangeness that we see in society, which we accept beneficially and stylized transpose it into art.

Simultaneously with dialogues, book launches and workshops, during five days took place the young theater critics seminar, organized by IATC. The intention of creating a favorable circumstance for discussions about the role of criticism has brought together a group of 14 young theater critics: six participants from Romania (Cluj, Târgu Mureș, Bucharest) and one representative from Croatia, Slovenia, Moldova, Czech Republic, Turkey Portugal, Japan and Hong Kong. The seminar was conducted in English and was coordinated by Diana Damian Martin. Writer, theater critic, curator, member of IATC, Diana moved from Romania to study Performing Arts at “Royal Central” School of Speech and Drama in London; she has developed numerous projects, has organized workshops and trainings in collaboration with Tate Modern, Barbican, the Yard, has been working as editor of Critical Stages, exeunt Magazine and became a lecturer at this university.

15219997_1508249695856669_2190080414628960701_n

Prodigious experience, fairly impossible to describe it through simple words, the seminar provoked serious changes at cognitive level for every one of us. Starting the topics with the performances invited at the Festival, the young critics present since sunrise at Casa TIFF approached diverse and acute issues of nowadays artistic views. From day one, it could conclude on a very important aspect: regardless of the original, all theater critics face the same major problems in the cultural system. For a relaxed atmosphere and in order to get to know the professional experience of each participant, was briefly presented the theatrical work of every country. Thus, they created several development directions of the conversation. On the one hand, critics debated on the function of criticism in general, on the other hand it was outlined the distinction between the classic show and contemporary one, but also discussed about the entertainment dimension of drama. The questions provoked reactions and responses gave birth to much more curiosities. Like a chain of challenges, young critics have exchanged views and visions, bringing with them their own professional experience. The seminar was also productive from the point of view of practical exercise, as Diana Damian proposed writing themes that were to be reviewed later.

Although sometimes opinions entered in a conflict zone, all participants were open to arguments and receptive to other’s counter-arguments. Because of particular styles of editing the materials, we were given multiple examples of how to do this and theories were developed on the presentation of the critical assessment. It was a fair gain for everyone, both in the development of writing skills, and in the extent of the horizon of perception within the artistic phenomenon.

It has proved impossible the depletion of topics during the short period of the seminar. From one day to the other relations were strengthening and communication was becoming faster and more efficient. Therefore, this meeting in Cluj was just the first step in creating a “network” of young theater critics worldwide. When people living thousands of kilometers away from each other become friends after exchanging just a few words and smiles, you realize that Festivals not only harness theater artistic productions, but also older or newer links between (not anymore) strangers.

Photo credit: Biró István

Tinerii artiști în spațiul independent (I) – „O noapte furtunoasă” la Teatrul Arte Dell’Anima

Sursa: http://yorick.ro/tinerii-artisti-in-spatiul-independent-i-o-noapte-furtunoasa-la-teatrul-arte-dellanima/

1-foto-radu-m-savinÎn București există un număr impresionant de teatre care funcționează în sistem privat. Câteva deja consacrate, altele care doar ce s-au înființat… și cine știe câte mai sunt în stadiul de proiect?! Având o misiune proprie, fiecare teatru încearcă să își creeze o identitate prin intermediul spectacolelor pe care le găzduiește și promovează și al publicului căruia i se adresează.

Teatrul Arte Dell’Anima se află pe strada Făinari, numărul 17D. L-am căutat într-o seară de toamnă, descoperind în împrejurimi ceva liniște atât de neobișnuită pentru Capitală. Deloc pretențios, spațiul îți inspiră cadrul perfect pentru a te ascunde de temperaturile acestei perioade. O sală cu doar câteva locuri, a cărei intimitate este întreținută de junețea actorilor ce joacă atât de aproape de public. Spectatori dornici de teatru, care știu unde și de ce au venit. Iată contextul întâlnirii cu acest teatru cochet, la premiera spectacolului „O noapte furtunoasă” de I.L. Cargiale, în regia lui Florin Liță.

Președintele Asociației, Crina Lință, a întâmpinat publicul cu o strângere de mână și dialoguri deschise. Prezența ei înainte de spectacol alături de cei curioși să descopere noul teatru susține sloganul „artă pentru suflet”. Teatrul Arte Dell’Anima urmărește să devină o punte între artiști și spectatori prin diverse evenimente artistice. Prin profesionalism, comunicare, educație și respect, echipa dorește să deschidă drumurile tinerilor creatori către afirmare, dar și publicului de toate vârstele către introspecție și dezvoltare prin artă. Pe lângă spectacole de teatru, organizează concerte, expoziții plastice, recitaluri de poezie și evenimente de binefacere.

2-foto-bogdan-grigorie
Foto Bogdan Grigorie

Din dorința de a încuraja dramaturgia românească, Teatrul Arte Dell’Anima prezintă montarea celebrului text caragialian „O noapte furtunoasă” în viziunea unui regizor tânăr, Florin Liță, absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, clasa profesor conf.univ.dr. Ion Mircioagă.

Spectacolul lui Florin Liță începe literalménte în stradă. Poate că în acest sens spațiul restrâns al teatrului reprezintă un avantaj, pentru că-i permite regizorului să introducă spectatorii în atmosfera mahalalei lui Caragiale chiar înainte de intrarea în sală. Un artificiu pe care Florin Liță l-a descoperit și exploatat în avantajul său. Aici apare și elementul surpriză, ineditul acestei montări. După ce piesa a cunoscut sute de abordări de-a lungul timpului, cu greu te mai poate surprinde. Însă autenticitatea textului pusă în valoare de actorii potriviți și o reprezentare scenică inspirată pot cuceri publicul cu aceeași forță.

Florin Liță a gândit împreună cu Ioana Colceag o scenografie nepretențioasă. Un spațiu aflat la granița dintre trecut și prezent, dintre burghezia de secol XIX și eclectismul de secol XXI. Coordonatele temporale au fost parțial omise în spectacolul lui Liță, însă imaginația spectatorului trebuie și ea solicitată până la urmă. Rezolvare ingenioasă, de altfel, care poate fi și o marcă a universalității piesei. Totul se petrece într-o încăpere din casa lui Jupîn Dumitrache, aflată în renovare: pereți acoperiți cu plastic, ziare aruncate pe jos, saci și schele. Nu lipsește, bineînțeles, steagul care tronează în mijloc. Decorul nu este nici pe departe minimalist, ci atât cât trebuie – cât să sugereze haosul specific unei astfel de activități. Scena de dragoste dinte Chiriac și Veta se petrece pe o saltea prăfuită, aruncată într-un colț. Poftele pantagruelice ale personajelor sunt conturate prin sticle goale de bere uitate sub un scaun și prin ospățul de la începutul spectacolului, când Jupîn Dumitrache și Nae Ipingescu „savurează dintr-o înghițitură” mici și cârnați. Pe fundalul unor asemenea detalii vizuale corespondente lumii lui Caragiale, apare și un element modern – prezența unui ecran pe care cu toții putem urmări ce se întâmplă în fața teatrului. Anumite secvențe semnificative pentru deznodământul intrigii se petrec acolo.

3-foto-bogdan-grigorie
Foto Bogdan Grigorie

Toate tabieturile protagoniștilor, micile scăpări, mărturisirile și relațiile mai mult sau mai puțin secrete se petrec filmic în fața spectatorilor. Alegerea regizorului de a folosi același loc pentru toate acțiunile te trimite cu gândul la aparențele înșelătoare. La întrebarea dacă nu cumva toți cei din casă își cunosc tainele între ei, însă susțin cu înverșunare principii (i)morale doar pentru a-și păstra statutul social.

Succesul acestei montări îl constituie instinctul ludic în jurul căruia s-a constituit echipa de tineri artiști. Alexandru Banciu, Adrian Piciorea, Mircea Alexandru Băluță, Vlad Lință, Voicu Aaniței, Vlad Brumaru, Bianca Cuculici și Ana Crețu sunt numele celor care demonstrează că teatrul se compune din două treimi suflet și o treime talent. Deși s-a resimțit în public emoția actorilor, bucuria de a fi acolo i-a ajutat să se lase purtați de  poveste. Ei sunt frumoși prin aportul tineresc pe care îl aduc clasicelor quiproquo-uri. Sunt magicieni prin puterea de a reactualiza universul sardanapalic al lui Caragiale și de a ne arăta că suntem cu toții frânturi din el. Sunt speranțe prin jocul lor curat, deloc bombastic. Sunt salvatori fiind responsabili de râsul necontrolat, în hohote, de care avem atâta nevoie pentru a ne elibera de toate simțirile negative. Sunt artiști care își caută drumurile, care își pun întrebări și se aruncă pe deplin în orice experiență teatrală. Te îndrăgostești iremediabil de ei pentru că sunt atât de adevărați într-o lume în care cabotinismul se află la mare căutare. În plus, ei fac teatru pe bune, din puținul pe care (nu)-l au și cu mult devotament. Și vor să ajungă departe.

4-foto-radu-m-savin
Foto Radu M. Savin

La Teatrul Arte Dell’Anima se tot anunță nopți furtunoase. Cu furtuni de zâmbete și aplauze. Căci este locul în care își dau întâlnire acești tineri creatori pentru a se reinventa cu fiecare reprezentație. „O noapte furtunoasă” reprezintă un pas important în cariera fiecăruia dintre ei. Cei opt actori susțin cu responsabilitate și îndemânare spectacolul. Dacă în facultate au avut oportunitatea de a se apropia de personajele caragialiene, acum le (tr)aduc scenic așa cum le simt. Poate lipsește o anume frivolitate a acestora, însă ele au fost transformate în persoane, cu bune și cu rele, cu slăbiciuni și obsesii; au devenit mai umane. Florin Liță este un regizor atent la detalii, care reușește să pătrundă textul în cele mai fine substraturi. Lucrul atent cu actorii reflectă acest lucru și dă naștere unui spectacol dinamic și inteligent, augmentat de un comic provocat în doze mari, dar din rațiuni bine întemeiate.

Așa cum dorim un public educat, râvnim la artiști pregătiți să se ridice la nivelul așteptărilor. Teatrul Arte Dell’Anima susține tinerii oferindu-le un spațiu pentru a-și prezenta creațiile. Noi trebuie să îi cunoaștem și să îi încurajăm. „O noapte furtunoasă” se cere văzut și nu o dată, ci de mai multe ori, atât singur, cât și cu toți prietenii.

Teatrul Arte Dell’Anima

„O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale

Regia: Florin Liță

Scenografia: Ioana Colceag

Lumini și sunet: Florin Liță

Adaptare muzicală: Adrian Piciorea

Distribuția:

Jupân Dumitrache – Alexandru Banciu

Nae Ipingescu – Adrian Piciorea

Chiriac – Mircea Alexandru Băluță

Spiridon – Vlad Lință

Rică Venturiano – Voicu Aaniței

Ghiță Țircădău – Vlad Brumaru

Veta – Bianca Cuculici

Zița – Ana Crețu

In(ter)dependența în teatru. FNT și FNTi. Noi și iar noi

fnti

Sursa: http://yorick.ro/interdependenta-in-teatru-fnt-si-fnti-noi-si-iar-noi/

Facem teatru (enorm cantitativ și îngrijorător de puțin calitativ), dar vorbim și mai mult despre acest fenomen. Scriem și discutăm în speranța că „luptele ideologice” se vor concretiza în folosul artiștilor și al tuturor celor care contribuie la înfăptuirea actelor artistice. Vorbe mari, fapte mărunte. Și totuși, noi nu renunțăm. A venit rândul tinerei generații să preia cuvântul și inițiativa pentru că poate suntem mai determinați și mai nerăbdători decât toți ceilalți să vedem o schimbare.

Efervescența evenimentelor culturale din București și din întreaga țară provoacă o suită de observații: există un număr impresionant de instituții teatrale (doar în București – 17 teatre de stat și aproximativ 15 teatre independente); dramaturgia contemporană românească lipsește aproape cu desăvârșire, în schimb apelăm la universalitatea pieselor altor culturi; ne confruntăm cu o dublă perspectivă financiară – pe de o parte, în sistemul de stat găsim fonduri (arhi)suficiente gestionate eronat din diverse motivații, pe de altă parte, în sistemul privat acestea sunt inexistente sau minimale; variațiunile artistice satisfac gusturile unui public eclectic, iar artiștii apar pe bandă rulantă. Una peste alta, avem de toate. Dintr-un punct de vedere utopic, dispunem de toate ingredientele necesare pentru ca teatrul românesc să producă valori (produse artistice și specialiști). Care este situația în realitate și de ce, în ciuda acestor date, lucrurile funcționează precar?

Întâmplător sau nu, imediat după Festivalul Național de Teatru (FNT), a avut loc Festivalul Național de Teatru Independent (FNTi). Cele două evenimente au caracter național și ar trebui considerate contextele unor întâlniri esențiale între creatori din întreaga țară pe scene mici sau mari, clasice sau neconvenționale. Avem nevoie de astfel de manifestări, al căror scop rămâne unul demonstrativ. După o stagiune încărcată, apare necesitatea nu doar a oamenilor de teatru, ci și a publicului larg, de a vedea cele mai reușite montări. De a ajunge la concluzii și de a trage semnale de alarmă. Căci cultura ar trebui să ne intereseze pe toți.

Simt nevoia de a menționa (poate periodic) faptul că actul culturii este prin excelență un serviciu public. Se adresează în primul rând oamenilor. Există artiști, fie ei actori, regizori, păpușari, coregrafi sau scenografi, numai și numai dacă există spectator(i). Condiția aceasta de interdependență a însemnat nașterea și longevitatea teatrului. Prin urmare, orice creație este destinată unui factor exterior (publicului) și nu are valoare intrinsecă. Conform acestui principiu ar trebui să acționeze orice autoritate din domeniul teatral. Managerii/directorii instituțiilor de spectacol au obligația de a asigura artiștilor cadrul potrivit procesului de creație. Au responsabilitatea de a susține, de a produce, de a pune în valoare, de a oferi spectatorilor producții care să le stimuleze gândirea și imaginația și de a perpetua teatrul cu funcția sa primară. Câștigul trebuie să fie echitabil, de partea fiecăruia. Realizăm producții în scop personal sau colectiv, industrial sau artistic?!

Tocmai acest conglomerat de festivaluri ajută spectatorul să înțeleagă realmente situația, în cunoștință de cauză. Cum în cadrul FNT-ului a fost un program supraîncărcat, cu zeci de spectacole în doar câteva zile, mi-am pus întrebarea dacă este măcar posibil să se fi montat atâtea spectacole bune într-un timp atât de scurt? Sau dacă intenția s-a rezumat la a invita toate teatrele din țară, de ce unele au lipsit? Oricum ar fi, legat de acest subiect, rămânem cu toții în ceață, acoperiți cu un fel de văl Maya. Bine că a fost și că am văzut cât s-a putut (cât a pemis ISU în limita locurilor rămase publicului de rând, adică cel mult o treime; nu de alta, dar acest festival se adresează invitaților speciali care cel mai probabil au mai văzut spectacolele, dar acum trebuie să fie „onorați”).

O altfel de atmosferă, mai relaxată, mai prietenoasă, mai adevărată… și pe bani puțini, am regăsit-o pe parcursul celor patru zile de FNTi. Un festival care, deși încă „proaspăt”, odată cu cea de-a IV-a ediție a căpătat și mai multă notorietate. Un eveniment deschis tuturor trupelor independente care doresc să participe; anul acesta în număr de 14 din întreaga țară. Un program tot încărcat, însă echilibrat. Spectacole din București, Sibiu, Cluj, Oradea și Timișoara. Nume importante și sonore, dar și tinere talente doritoare de afirmare. O provocare atât pentru organizatori, care au făcut magie din ceva creativitate, cât și pentru participanți și spectatori.

Teatrul independent se maturizează de la an la an. Capătă forță și încredere în ceea ce își propune. Și reușește treptat să suplinească lipsurile majore sau neconcordanțele din zona teatrului de stat. Într-o cu totul altă notă și urmărind principii solide, mult mai sănătoase. Poate datorită tinereții echipelor de organizare și a vitalității pe care o aduc. Dintotdeauna teatrul s-a modelat după societate. Cred că ne aflăm într-un punct de cotitură, în care domină o nevoie pregnantă de schimbare a stilului și a mentalității. Și artiștii din sectorul independent au înțeles situația mai repede decât toți ceilalți. De aici încolo se va observa o ruptură din perspectiva abordării artistice între cele două forme teatrale. FNTi este produsul și, totodată, dovada. Titlurile spectacolelor sugerează modul haotic în care se petrec lucrurile astăzi, în ciuda faptului că temele dezbătute rămân general valabile: „Bucureștiul Meu”, „Playlist pentru sfârșitul lumii”, „Opiniile unui clovn”, „Insomniacii”, „Reasons to be pretty”, „Vandalul”, „Huooooo!!!” etc. Suntem grăbiți, explozivi, impacientați, radicali. Și așa a devenit și teatrul. Acesta este genul de artă la care spectatorul lui 2016 poate să empatizeze și să reacționeze.

Majoritatea spectacolelor de teatru independent pot fi considerate experimente. Pentru că, din nevoia unei evoluții odată cu era tehnologică, apar noi forme de exprimare artistică. Publicul cere artei să îl șocheze, să îi dea impulsuri. Să îi provoace senzații puternice pentru că uită, nu mai are timp sau nu mai poate să simtă. În acest sens, teatrul rămâne sursă de emoție. Producțiile independente nu impresionează prin scenografii epatante, poate și din inconveniente financiare, dar nu numai. Acestea apelează la metode mai subtile, ce țin de psihologic. Mizează pe situațiile rupte din viața cotidiană și pe puterea actorului de a transmite. Căci, într-adevăr, pe o scenă aproape goală, actorul are capacitatea de a da tușe și nuanțe, până la a provoca spectatorului reacții spontante precum râsul în hohote sau plânsul curativ. În astfel de posturi am fost puși la câteva spectacole în FNTi 4. Este cazul celor două producții Unteatru, „Frig” de Lars Noren, în regia lui Alex Bogdan și „Vandalul” de Hamish Linklater, în regia Andreei Vulpe și a spectacolului „Huooooo!!!”, autor și regizor Ovidiu Mihăiță, Auăleu Timișoara. Și asta ne-a reamintit că teatrul făcut din vocație (!) te ajută să trăiești cu adevărat măcar preț de câteva ceasuri.

Totuși, când vorbim despre actorie, cât la sută este o vocație și cât meserie? Apelativul freelancer nu doar sună bine, dar implică, pe lângă devotament și asumare, aceeași nevoie primară de a trăi ca în cazul oricărei alte meserii. Așadar, să ne reamintim faptul că talentul nu ține de foame și că ne place arta de calitate, dar ne ferim cu toții să investim în ea. Poate ar trebui să reconsiderăm problema. Poate ar fi bine să mergem nu doar la teatrele de stat, ci să călcăm pragurile spațiilor independente, să respirăm puțin aerul din cafenele și case vechi și să descoperim că universurile de acolo, mai puțin încrustate în catifea roșie, ascund artiști valoroși.

FNTi 4 a oferit prilejul unor dezbateri între Ministrul Culturii, Corina Șuteu, directorii teatrelor independente, artiști și studenți în cadrul a trei conferințe. Inițiativă apreciabilă pentru că a adus la aceeași masă persoane avizate pentru a discuta pe marginea problemelor numeroase din acest sector. Un moment deosebit de important, al cărui ecou va aduce schimbări pe termen lung, a fost semnarea protocolului de înființare a Asociației Teatrelor Independente din România.

Viitorul nu prezintă nicio certitudine în privința modificărilor din zona independentă, însă putem contribui spre a-i da o direcție de dezvoltare. Un prim pas a fost făcut, după destulă vreme de existență a spațiilor de acest tip. FNTi 4 a consemnat activitatea admirabilă a trupelor independente și a arătat publicului că teatrul nu s-a degradat, ci că abia a renăscut și că, de fapt, oamenii sunt cei care se închistează în propriile mentalități.

Cum putem să schimbăm ceva? Poate că atunci când vom începe să primim răspunsuri la toate întrebările noastre lucrurile se vor clarifica și vor urma parcursul lor firesc. Până atunci, continuăm să le adresăm… cu voce tare sau chiar cu un „Huooooo!!!” alături de cei de la Auăleu, Timișoara.

Stay tuned, noi nu plecăm nicăieri.

Semnat,

Tânăra Generație

Mihai Lungeanu: Nu toată lumea vrea sau poate să sesizeze cantitatea de absurd în care trăiește

mihai-lungeanu22

Sursa: http://yorick.ro/mihai-lungeanu-nu-toata-lumea-vrea-sau-poate-sa-sesizeze-cantitatea-de-absurd-in-care-traieste/ 

Deși aflat mai mereu dincolo de fereastra din studioul de înregistrări, regizorul Mihai Lungeanu montează în teatrele din întreaga țară. A realizat peste 80 de spectacole la Teatrul Național Radiofonic și a câștigat trei premii UNITER de-a lungul carierei. Prieten „intim” cu scriitura lui Matei Vișniec, el a realizat în stagiunea 2015 spectacolul „Trei nopți cu Madox”, producție a Teatrului Nottara. Spectacolul a încheiat Festivalul „Fest(in) pe Bulevard”, ediția a IV-a, la Palatul Cotroceni. Selecționat în cadrul Festivalului Național de Teatru, ediția a XXVI-a, spectacolul are programate două reprezentații, luni 24 octombrie și marți 25 octombrie.

Despre schimbarea perspectivei asupra teatrului despre absurd, despre analiza operei lui Matei Vișniec și despre relația publicului cu un astfel de spectacol simbolic am discutat cu Mihai Lungeanu într-un dialog purtat în cafeneaua din pasajul de la Universitate, sub ochii curioși ai trecătorilor și pe fundalul evenimentelor de la Info Point-ul FNT-ului.

De ce este piesa „Trei nopți cu Madox” un text autentic, valabil pentru societatea de astăzi?

Întrebarea este delicată pentru că majoritatea textelor sunt autentice, nu sunt copiate. Majoritatea ar trebui să se refere la societatea de astăzi chiar dacă nu direct, altfel nu ar interesa pe nimeni, nici pe creatori, nici pe spectatori.

Sintetizând, textul nu vorbește despre realitatea zilelor noastre, ci despre meta-realitatea omului dintotdeauna. Despre acea capacitate a omului de a se ascunde de el însuși, de a se cunoaște, despre profunzimile nebănuite ale simplității și despre simplitatea lucrurilor grave și esențiale. Madox e un personaj pe care l-am îndrăgit cercetându-l. M-am și referit teoretic la el într-o lucrare. El e un soi de alternativă a lui Godot. În timp ce Godot nu vine niciodată oricât l-am aștepta, cel puțin așa cum propune Beckett, Madox vine pe neașteptate, la toată lumea. În același timp, Madox vine nu ca să ne ia ceva, ci ca să ne dea ceva. Madox apare în viața fiecăruia ca o invitație, ca o provocare. Este problema noastră cum reacționăm, cum suntem în stare să înțelegem în ce măsură prezența lui are valoare sau în ce măsură prezența lui poate să dea valoare vieții noastre din acel moment. De aici se desfășoară un conflict care e valabil și astăzi; conflictul e autentic.

Teza dumneavoastră de doctorat s-a concretizat prin volumul „Personajul virtual sau calea către al V-lea punct cardinal la Matei Vișniec”. Sunteți un fin cunoscător al universului simbolic al lui Vișniec. Ce vă atrage, în primul rând, la dramaturgia acestuia?

Cred că mă atrag toate calitățile și uneori mă atrag și părțile mai puțin studiate de ceilalți. Amestecurile. Vișniec este un amestec, un melanj extraordinar de poezie, visare, observație acidă, umor de foarte bună calitate, situații comice și situații dramatice care sunt rezolvate în cheie comică. Are ceva din Fellini, are ceva din Marquez, are ceva din tot ceea ce ne excită nouă imaginația și ne pune în fața unor lucruri mai puțin cunoscute.

Madox, cel care ne vizitează, pentru că el este reprezentantul personajului virtual, poate să ne definească dacă știm să-l primim. Poate că sunt printre noi oameni care știu să-l primească și care știu să se îmbogățească prin prezența lui. E un soi de bilă de altă culoare. Cred foarte tare că dramaturgia lui Matei Vișniec este absolut corespondentă cu vremurile în care trăim. Are exact ingredientele vieții pe care o ducem. Dau informația dură, netrucată și autentică privind ororile lumii în care trăim, precum și capacitatea fiecărui individ de a visa și de a reface lumea dacă ar fi să înceapă cu el. Personajele lui sunt fabuloase; sunt și cinice, sunt și juste, sunt și nebune, sunt și din bucăți, și întregi. El are un mod aparte de a cerceta realitatea – pentru că nu este doar dramaturg, ci și scriitor, jurnalist, poet, autor de romane și un foarte bun seismograf al sufletului. Piesele lui se joacă din Japonia, Brazilia până la Polul Sud. Dacă oamenii de acolo găsesc corespondențe în dramaturgia lui înseamnă că scriitura sa îi privește pe toți aceștia. Înseamnă că dramaturgia lui propune ceva și provoacă. Nu toată lumea se lasă sedusă de jocul acesta. Sunt oameni care au alte preocupări, alte valori în care cred, dar el reprezintă, din punctul meu de vedere, un mod de a privi un univers, un teritoriu – așa am spus în lucrare – teritoriu cu puncte cardinale care nu duc nicăieri; singurul punct cardinal care apare, pe lângă clasicele înainte, înapoi, stânga, dreapta, este acest „în sus”, caracterizat prin speranță, așteptare, visare, credință și așa mai departe.

Cred foarte tare că dramaturgia lui Matei Vișniec este absolut corespondentă cu vremurile în care trăim. Are exact ingredientele vieții pe care o ducem. Dau informația dură, netrucată și autentică privind ororile lumii în care trăim, precum și capacitatea fiecărui individ de a visa și de a reface lumea dacă ar fi să înceapă cu el.

Vor mai urma studii asupra operei lui Vișniec?

Din punctul meu de vedere, ar trebui să urmeze de acolo de unde m-am oprit. Dacă voi avea timp și va fi scris în stele, voi scrie. Nu știu ce utilitate are. Eu am încercat să deschid apetitul pentru a citi realitatea lui prin prisma acestui personaj. M-am bucurat că după atâția ani am reușit să închei cu un spectacol care vorbește despre ceea ce am încercat să susțin ca principii teoretice. E un subiect de abordat. Există și alte lucrări de anvergură, deci el reprezintă un punct important și cred că va fi semnificativ în geografia teatrală și a secolului XX pentru că de acolo vine, dar și a secolului XXI pentru că se aplică la subiectele de ultimă oră. Am avut un spectacol-lectură (care va deveni spectacol radiofonic) cu textul „Migranții”, despre fenomenul pe care îl suportăm cu toții, care a fost receptat ca o radiografie foarte sensibilă și foarte justă a unor situații cu implicații și urmări nebănuite. Nu știm ce ni se pregătește în viitor pentru că nu avem control. Aici vrea să atragă atenția Vișniec și iată că fiind prezent la evenimentele secolului actual, va fi cercetat în continuare în funcție de realitatea pe care o transformă artistic. Mi se pare că e o lume care trebuie cercetată și care dă răspunsuri foarte interesante. Poate fi chiar o materie – studiul lumii prin prisma lui Matei Vișniec.

Ce aduce în plus teatrul absurdului pentru spectatorul de secol XXI, față de abordările realiste?

Tot cercetând opera lui Vișniec și ocupându-mă de 27 de ani de moștenirea culturală a lui Eugène Ionesco, deci având oarecum date despre teatrul absurd, am descoperit că este o noțiune folosită nepotrivit. Nu există teatrul absurdului, ci teatrul despre absurd, cum este teatrul despre iubire, despre crimă, despre crize, despre relații. Absurdul e un fenomen care trebuie studiat. Nu poți spune „teatrul iubirii”. Teatrul este despre ceva, pentru cineva. Ori teatrul despre absurd se adresează oamenilor care simt absurdul. Cei care nu-l simt, nu vin așa cum cei cărora nu le place circul nu merg acolo, cei cărora nu le place muzica simfonică nu se duc la filarmonică. Dar muzica este pentru toată lumea, ea se adresează tuturor. Așa e și cu absurdul. Nu toată lumea vrea sau poate să sesizeze cantitatea de absurd în care trăiește. Mulți trăiesc în absurd fără să își dea seama, alții sesizează și cea mai mică nuanță de absurd și atunci o recepționează sau o taxează. Nu aduce ceva nou, ci e o privire în plus. E o umbră la lucrurile pe care le luminează soarele; le dă contur, le dă multidimensionalitate. Eu cred în teoria „multiuniversurilor”. Nu cred că există nicio părere definitivă, totul este în mișcare, totul depinde de subiectivitatea celui care trăiește; același răsărit ne poate întrista sau ne poate bucura în funcție de starea sufletească. Deci trebuie manevrat cu grijă termenul de absurd. Este ceva defect, cu stricăciuni, este o eroare. Ne-am putea feri de el dacă ne-am găsi în interior anumite metode de a ne păstra echilibrul, armonia, starea de firesc, de natural. Nimic din natură nu e absurd. Dacă ne-am putea întoarce la accesul la aceste valori, atunci poate că absurdul ar dispărea din viața noastră. Ne-am putea feri de el. Am putea să propagăm și alte valori. De aceea cred că e bine ca lumea să vadă teatru despre absurd, care vorbește despre absurd prin personaje, situații și relații.

Nimic din natură nu e absurd. Dacă ne-am putea întoarce la accesul la aceste valori, atunci poate că absurdul ar dispărea din viața noastră. Ne-am putea feri de el. Am putea să propagăm și alte valori. De aceea cred că e bine ca lumea să vadă teatru despre absurd, care vorbește despre absurd prin personaje, situații și relații.

Aveți o experiență vastă în realizarea spectacolelor de teatru radiofonic. În ce mod contribuie reprezentarea scenică (vizuală) la o mai bună înțelegere a mesajului în cazul acestui tip de teatru? Sau invers?

Mai degrabă contribuie teatrul radiofonic. De ce? Pentru că teatrul vizual îi dă spectatorului o serie întreagă de informații care sunt construite regizoral, urmărite de creatorul și conducătorul spectacolului. Amestecă textul, actorul, imaginea și sunetul, evident. Dar sunetul este o componentă. Și atunci, eu, descifrând lucrurile cu privirea, am această limitare. Dar dacă aud un sunet – o salvare, un clopot, un ceas –, am vizualizat sunetul imediat. Teatrul radiofonic, care se bazează prin excelență pe sunet, pe voce, pe inflexionarea vocii și a capacității sale de transmitere a emoției, poate aduce în plus, printr-o regie a sunetelor, o dimensiune în plus, o lumină în plus, o citire în plus, pe lângă ceea ce transmite vizual fotografia. Teatrul radiofonic creează spectacole radiofonice. Este un spectacol interior, căci eu nu am cum să nu văd ceea ce aud. Poate fi un defect al meu să nu înțeleg ceea ce aud, dar nu pot să spun că nu înțeleg sunetul unui tren. Văd trenul meu, pe care îl știu eu. Un milion de oameni vor vedea un milion de trenuri diferite. Niciun film, niciun spectacol nu poate să facă trenul care să corespundă la un milion de gusturi. Ceea ce oferă subiectiv teatrul radiofonic îi asigură perenitatea. El nu va dispărea niciodată. Nu se pune bază pe el pentru că nu este comercial; nu produce, nu excită la modul imediat. Teatrul radiofonic se ocupă de zona interioară, de vis, de aspirație, de sensibilitate, de imaginație.

Cum trebuie să se pregătească publicul pentru un spectacol de teatru care vorbește despre absurd?

Nu cred că trebuie să se pregătească în niciun fel. Spectatorul când vine la teatru oricum este pregătit de întâlnirea cu o altă realitate; de aceea a venit la teatru. Pregătirea lui, indiferent de zona în care se duce acest spectacol, ține de o „igienă” interioară. Să se ducă pregătit să se lase fascinat. Să nu se ducă cu așteptări de genul „mă duc să îl văd pe x”. Poate fi și acesta un criteriu, dar nu e legat de teatru, ci de dorința mea de a aprecia. Suntem vinovați de așteptările noastre, nu de răspunsurile pe care le primim. Dacă e deschis, spectatorul primește și informații despre absurd, și despre iubire, și despre moarte, și despre a fi sau a nu fi, și despre istoria lumii… despre orice. Teatrul este un mod fascinant de a ști, este un adaos, o carte, un abecedar. Să fii atent, să te duci cu bunăvoință, să fii deschis, să fii generos! Dacă te duci într-o sală de teatru, atunci participi la ceva. Dacă și actorul își face datoria și îți transmite ceva și tu îi dai înapoi, înseamnă că se întâmplă spectacolul de teatru.