Andrei Măjeri: Caut fascinația reciprocă; dacă un om te inspiră, simți că trebuie să vii cu ceva mai bun. E un dans în doi

Sursa: http://yorick.ro/andrei-majeri-caut-fascinatia-reciproca-daca-un-om-te-inspira-simti-ca-trebuie-sa-vii-cu-ceva-mai-bun-e-un-dans-in-doi/

Teatrul înseamnă, înainte de toate, întâlnire. Din astfel de interferențe se nasc spectacole, prietenii și… interviuri. După premiera craioveană „Nunta însângerată” de F.G. Lorca, am povestit cu regizorul Andrei Măjeri despre (câte-n) Lună și(-n) Moarte. Am aflat cum preferă să abordeze un tânăr creator textele clasice, despre cum îmbină prin ritmicitate divertismentul și emoția, care sunt componentele unui spectacol echilibrat și cu ce sentiment pleacă din sală, deopotrivă, artiștii și spectatorii. Destinul l-a purtat pe Andrei Măjeri prin tot felul de încercări: a dat admitere la UNATC „I.L. Caragiale”, dar ușile nu i s-au deschis atunci; a absolvit Regie la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, unde a primit șansă și încredere de la profesorii săi; și apoi a fost de neoprit. A montat pe scenele teatrelor din Cluj-Napoca, Sfântu Gheorghe, Turda, Craiova și a avut un spectacol („Organic” după „Inutil” de Saviana Stănescu) participant în programul 9G la TNB. Pariază pe simțul său estetic-poetic și pune în joc plăcerea de a lucra cu ceilalți, precum și ceea ce are de spus prin artă… atât cât va fi nevoie. Celor care încă mai cred că există o criză a tinerei generații de regizori, discuția următoare le oferă răspunsurile potrivite. Și suficiente spectacole făcute de Andrei Măjeri pe care să le descopere. (Fotocredit: Adina Lazăr)

Descrie-mi puțin atmosfera craioveană din timpul colaborării la „Nunta însângerată”.

S-a repetat aproape două luni și am încercat să anim toți actorii din distribuție, pe care îi consider foarte buni și îmi sunt dragi. Cei doi care joacă Luna (Ștefan Cepoi) și Moartea (Monica Ardeleanu) nu aveau partituri ample, în text având replici doar în actul III. Însă ei au venit la repetițiile celorlalți, au fost foarte atenți și au propus. La unele idei am renunțat odată ce am văzut întregul. Am un sentiment foarte straniu, pentru că, deși cu o parte am lucrat și la „Exploziv”, cu unii pleci dintr-o poziție de prietenie și se schimbă lucrurile, dispare asta, apoi reapare la un moment dat, cu alții nu, pleci din necunoscut. Spre ce? Dumnezeu știe…

Cine a venit cu ideea punerii în scenă a piesei lui Lorca?

Cei de la Teatrul Național Craiova au fost încântați de cum a ieșit „Exploziv” și m-au chemat din nou să montez. Le-am propus mai multe texte. Propusesem deja „Nunta însângerată” la Cluj, unde fusese acceptată, însă până la urmă am decis să fie la Craiova, fiindcă voiam să o fac mai repede. Mă bucur că am putut colabora din nou cu Irina Chirilă pe scenografie (decor și costume). E minunată, pentru că nu este genul de om pe care trebuie să îl verifici și asta mă bucură tare. S-a lucrat în detaliu, ceea ce se vede în spectacol.

Ce este esențial în relația regizor-scenograf, mai ales că ai mai colaborat cu Irina Chirilă și rezonați foarte bine?

Eu știu ce vreau. Sunt un pic stufos și prefer să îi spun scenografului: „cam asta e atmosfera, astea-s gândurile mele, vino, plusează-le, fă ce simți tu”. Sigur, am dreptul de veto. Am obsesii la nivel de culoare, materialități pe care nu le suport etc. Esențială e comunicarea.

Vizualizezi astfel de detalii odată cu textul, din momentul în care îl alegi?

Da, dar acesta fiind un text pe care l-am ținut în stand-by multă vreme, idei au tot venit, idei au tot plecat. Terenul de tenis s-a născut din faptul că nu mai voiam ceva atât de andaluz. Pământul roșu spaniol m-a dus cu gândul la zgură, iar tenisul mi s-a părut că are și o dimensiune erotică, dar și că poate fi un spațiu abstract, care poate să le cuprindă pe cele propuse de text. E extraordinar că acțiunea se desfășoară pe gradene și pe teren, iar din lumini poți să decupezi diverse spații. În text, Logodnicul merge la vie, drept care am simțit că această gradenă trebuie să capete și o altă funcție. Mi-a venit ideea cu florile, cu sera și atunci am schimbat via cu sera. Cred în tehnica detaliului semnificativ, revelator.

Cât de mult ai intervenit asupra textului original?

În primul rând, eu l-am tradus (împreună cu asistenta mea, Adina Lazăr) și cred că e o traducere bună. Cea din anii 70 devenise învechită. Am tăiat din tabloul II o secvență, un cântec al soției lui Leonardo și al soacrei, care suna ca un fel de previziune. În schimb, am introdus muzică, care înlocuiește fragmentele lipsă. În rest, am făcut doar mici forfecări. Cred că am păstrat undeva la 85%-90% din text.

Își poate permite regizorul să facă ajustări ale piesei sau trebuie urmată în litera autorului?

Trebuie urmată cât mai mult. Nu îi las pe actori să paraziteze textul, să inventeze replici, doar când este chiar necesar în concept, spre exemplu, faptul că Logodnicul spune „seră” în loc de „vie” și câteva intervenții pe care le au nuntașii, care țin de improvizație. Deși, cu Lorca puteam face orice pentru că a ieșit de sub incidența drepturilor de autor. Teoretic am libertate deplină, dar în cazul ăsta, dacă vreau să fac cu totul altceva, de ce să nu scriu o piesă a mea?! Trebuie totuși să fie „Nunta însângerată” de F.G. Lorca, acela e textul și nu îmi bat joc de el.

De-a lungul timpului te-ai întâlnit cu pasiuni precum arhitectura și pictura. Mă gândesc că toate au contribuit la construirea viziunii tale regizorale…

Din perspectivă vizuală, la decor știu foarte bine ce vreau, în privința costumelor la fel. La „Nunta însângerată” am mizat pe faptul că piesa propune contextul, și asta îți permite o perspectivă. Acțiunea se petrece la țară, dar eu nu am vrut să o plasez undeva anume, în schimb am urmărit să iasă în evidență faptul că personajele sunt bogate. Voiam să potențez conflictul dintre familii. Lumea tenisului, o lume de elită, mi-a dat soluția costumelor albe, dar și „echipele”.

Percepția spectatorilor s-a schimbat în timp, a evoluat. Spectatorul din ziua de azi e multitasking, stă pe Facebook și în același timp se uită și la scenă. Spre exemplu, la un moment dat cântau actorii și jumătate de sală avea Shazam-ul deschis și căuta melodia. Lumea își completează spectacolul. Nu există spectacol bun/spectacol rău, există spectacolele fiecăruia. Se perfectează prin experiențele de viață, interesele din ziua respectivă ale celor prezenți. Teatrul e în permanentă schimbare, trupele la fel, spectatorii cu atât mai mult.

Apropo de culori, sub motto-ul „orange is the new black”, mi se pare că portocaliul domină terenul de tenis și scena în sine. De ce portocaliu?

De acolo am pornit, de la pământul andaluz, de la zgură, după care asta s-a legat cu portocalele din text și de coroana din flori de portocal care gravitează în tot textul. Afișul are o portocală imensă tăiată în două. El, în sine, nu înseamnă mare lucru, dar după ce vezi spectacolul îl înțelegi. Mie îmi place culoarea în scenă. E safe să faci spectacole în alb, negru, roșu; le poate face oricine. Lecțiile astea le avem din facultate. E mai greu să riști un pic, la limita kitsch-ului. Mă uit cu admirație la ce fac Adriana Grand și Victor Ioan Frunză. Sunt doi mari artiști pe care îi respect teribil și care lucrează cu kitsch-ul societății în care trăim într-o modalitate formidabilă.

Are dimensiunea vizuală a spectacolului de teatru o importanță aparte?

E extrem de importantă. Cunosc parametrii scenelor în linii geometrice. „Nunta însângerată” începe într-o simetrie vizuală, atenția se muta stânga-dreapta, apoi central, uniformizând și direcționând privirea. Muzical, actorii intră și ies pe același tip de masă și pe același fundal în primele două tablouri. Simetria se sparge, ulterior dispărând și fileul. Nunta îi aduce pe oameni împreună, urmând să-i separe din nou. Gândesc muzical, dar și arhitectural.

Prin ce își păstrează textul lui Lorca valabilitatea astăzi?

Mi se pare că el e în sine un text valabil. Nu am obsesia de a fi modern cu orice preț. Observ la foarte mulți colegi de generație impresia că dacă folosești proiecții și un text scris ieri în Papua Noua Guinee, ești fresh. Poți să fii fresh pe orice tip de text dacă ești Tu. Pentru că încercând să fii cât mai personal, inevitabil faci ceva ce nu s-a mai făcut. Ni se spune că nu mai există originalitate, că totul e o compilație de lucruri preexistente. Eu mă frustrez teribil dacă am un gând și aflu că s-a mai făcut, prefer să renunț la el decât să mă obsedeze asta. Există și un banc: „De ce nu fac regizorii sex? Pentru că s-a mai făcut.”

Crezi că avem nevoie astăzi de texte clasice montate altfel, în chei contemporane sau conform indicațiilor dramaturgului?

Mi s-ar părea o temă extraordinară să faci un spectacol respectând didascaliile, atât la nivel vizual, cât și intențional. Mi s-ar părea incredibil! Inevitabil, atunci când citesc un text, văd sau nu ceva în el, din primele pagini. Renunț să-l mai citesc dacă nu „miros” ceva anume. Sunt texte clasice extraordinare, dar pe care eu nu aș putea să le fac. Caragiale, de exemplu. Pot să fiu spectator la un spectacol Caragiale, dar am o repulsie regizorală față de tipul acesta de scriitură. Poate pentru că eu nu râd la textele alea. Au un umor pe care deja îl știu de la orele de limba română, e același indiferent ce ai face; sunt poante franțuzite care acum nu mai țin. Nu m-aș lupta cu un Caragiale. Dar pot accepta că unii merg la teatru ca la muzeu.

De ce ne plictisește un astfel de spectacol?

Percepția spectatorilor s-a schimbat în timp, a evoluat. Spectatorul din ziua de azi e multitasking, stă pe Facebook și în același timp se uită și la scenă. Spre exemplu, la un moment dat cântau actorii și jumătate de sală avea Shazam-ul deschis și căuta melodia. Lumea își completează spectacolul. Nu există spectacol bun/spectacol rău, există spectacolele fiecăruia. Se perfectează prin experiențele de viață, interesele din ziua respectivă ale celor prezenți. Teatrul e în permanentă schimbare, trupele la fel, spectatorii cu atât mai mult.

Deci ești regizorul care face spectacole pentru public și nu de amorul artei?

Fac spectacole pentru că îmi place să lucrez cu alți oameni și să ne jucăm împreună. Nu cu toți descopăr lucruri extraordinare și nici eu nu sunt la fel de darnic cu toți. Caut fascinația reciprocă; dacă un om te inspiră, simți că trebuie să vii cu ceva mai bun, și el la fel. Asta e partea frumoasă. E un dans în doi. Recunosc, nu mă gândesc la spectator, ci am încredere în mine și în actori. Nu îmi plac spectacolele în care publicul este agresat. Totodată, lumea nu vine la teatru să se plictisească, ci să se simtă bine, să fie emoționată. Cred în ritm mai degrabă, decât în spectatori. Divertismentul, dacă e de calitate, nu exclude arta și viceversa.

Pe ce ai mizat în „Nunta însângerată” pentru a echilibra lirismul textului cu o viziune regizorală contemporană?

Cred că pe succesiunea ritmică pe care ți-o impune construcția. Un moment dramatic care cade mai puternic după ce lumea s-a relaxat răzând. Un moment vizual este primit în plex dacă vine după altul care detensionează spectatorii. Caut o ritmicitate vizuală, dar și auditivă.

Vorbeai într-un interviu de violența psihologică. Crezi că ritmicitatea determină genul acesta de violență?

Când mă gândesc la violență, nu mă gândesc la agresivitate. Mă gândesc la forță. Eu sunt unul dintre naivii care mai cred în eroi. Teatrul contemporan nu îi mai „înghite”, s-a vorbit deja în ultimii 30 de ani despre non-eroi, despre teatru-dans, despre atâtea struțo-cămile teatrale. Eu cred într-o reîntoarcere a eroului în teatru și spectatorul are nevoie de asta.

Fac spectacole pentru că îmi place să lucrez cu alți oameni și să ne jucăm împreună. Nu cu toți descopăr lucruri extraordinare și nici eu nu sunt la fel de darnic cu toți. Caut fascinația reciprocă; dacă un om te inspiră, simți că trebuie să vii cu ceva mai bun, și el la fel. Asta e partea frumoasă. E un dans în doi. Recunosc, nu mă gândesc la spectator, ci am încredere în mine și în actori. Nu îmi plac spectacolele în care publicul este agresat. Totodată, lumea nu vine la teatru să se plictisească, ci să se simtă bine, să fie emoționată. Cred în ritm mai degrabă, decât în spectatori. Divertismentul, dacă e de calitate, nu exclude arta și viceversa.

Crezi în catharsis-ul aristotelic, în emoția foarte puternică pe care trebuie să ți-o provoace spectacolul?

Cred foarte mult în instalarea spectacolului. Pe spectatori, dacă îi ții chiar și cu un minut în plus, deja pleacă cu un minus energetic. Mie îmi place ca lucrurile să înceapă la fix. Sunt genul care nu întârzie niciodată. Cred foarte mult în disciplină. Dar cred și în visceralitate, în delir, în joacă, însă toate să fie într-un cadru organizat. Cred în catharsis, pentru că atâta timp cât mi se întâmplă mie, el devine posibil și pentru ceilalți. Nu știu dacă sigur, dar măcar pentru o parte dintre oameni, în anumite momente. Lumea „se excită” la lucruri diferite: unii la muzică, unii la o rochie de pe scenă, unii la un gest…

Pretinzi aceeași disciplină și de la actori?

Eu o pretind, dar… unii o dau, unii nu o dau. Trebuie să învăț multe. Sunt o fire un pic prea agitată și asta nu funcționează cu toată lumea. Până la urmă actorul e și propriul lui instrument, poate nu și-l acordează tot timpul cum aș vrea eu. Uit uneori cât de dificil e, cât de greu e atunci când repeți o săptămână și trebuie să cânți și nu mai ai voce etc. Spectatorii sunt nemiloși, ei nu se gândesc la astfel de lucruri și nici nu ar trebui să o facă. Până la urmă, actorul își asumă meseria asta, în care trebuie să fie pregătit pentru orice, indiferent de situație. Am mare respect pentru asta. Dar și o teamă constantă.

Cum reușești să îi îndrumi pe actori în drumul lor către personaj?

Sunt un partener de drum, un coordonator. Spectacolul și contextul îți dictează modalitatea de lucru. La unele spectacole sunt dictator și lumea e împăcată cu asta, alteori sunt fraier și actorii m-ar vrea mai strong. Ne ferim prea mult să vorbim despre talent. Până la urmă, asta ne atrage între noi. Uneori ești dezamăgit chiar de propriul talent, uneori te panichează. Când îi spun unui actor că ceva nu e bine, nu îi spun lui că e prost, îi spun că în căutarea sa nu se află pe o direcție bună și că trebuie să mai caute. Dar observ tot mai des că mulți au nevoie de maxime încurajări și să fie purtați, dionisiac, pe brațe.

Oricum, ai spus că nu vrei să faci meseria asta toată viața…

Vreau să o fac cât încă mă simt bine, atâta tot. Mă tem că s-ar putea „închide robinetul” inspirației și nu știu de ce anume ține asta. Deocamdată, nu mă domină teatrul atât de mult, dar e ca o rană deschisă, uneori te taie felii-felii, nu spectacolul, ci faptul că oamenii de teatru „se cuțitează” între ei, unii cu grație, alții nici măcar. Încă sunt insuficient de puternic. În puținele situații nefericite pe care le-am avut în repetiții am lăsat de la mine și am aplanat conflictul. După ce am terminat spectacolul m-am gândit dacă oare am procedat bine și care e miza mai mare. Încă nu știu răspunsul.

Are regizorul puterea de a „aduce actorii împreună”?

Nu știu. E o meserie care ține de o manipulare tacită, acceptată de actor. De multe ori soluționez conflicte și încerc să se răsfrângă asupra mea decât să se răsfrângă între ei. Cei mai buni actori sunt și cei mai darnici și mai atenți la colegii lor. Pe mine mă emoționează foarte mult dărnicia între actori, când văd că un coleg e foarte atent la celălalt și îi propune ceva sau vine către el și se întâlnesc într-un anumit punct. Îmi plac astfel de întâmplări la repetiții pentru că e o meserie în care foarte mulți joacă singuri și e foarte greu și te lupți să îi aduci într-un univers coerent, rotund.

Fiecare spectacol al tău spune o poveste. „Nunta însângerată” vorbește despre iubire și moarte, despre cum ne mințim pe noi înșine și unii pe ceilalți. E un spectacol avertisment sau, pur și simplu, teatru?

Teatrul propune, arată, scoate la iveală. Cred în poveste, fie ea și fără vorbe, abstractă. Trebuie să existe tot timpul emoție sau sens. Asta cu „cât îl afectează pe spectator, cât îl schimbă” e un deziderat, care ține de teatru ca „vocea cetății”. Într-adevăr, actorul riscă enorm lucrând pe cordelina sensibilității și cred că spectatorul e conștient de asta, oricât de (ne)pregătit ar fi el. Dar cât te schimbă, ține de fiecare, de nevoia spectatorului de a fi schimbat în ziua respectivă. Dacă nu vii la teatru dintr-o necesitate reală, nu poate avea efect. Dacă nevoia mai are și șansa să fie împlinită, rezultatul poate fi extrem de frumos. Uneori vedem spectacole excelente, dar care nu ne ating; suntem conștienți că sunt bine făcute, dar poate nu eram „burete” în ziua respectivă. Te emoționezi în funcție de cine ești și de cum ești.

Ar trebui să se pregătească publicul pentru spectacolul acesta în vreun fel?

Cred că spectatorii trebuie să fie atenți la detalii, la teatru avem un timp limită. Actorul trebuie să fie atent să arate toate piesele dominoului, și spectatorul trebuie să le asambleze. Dacă reușește să fie atent, să intre în poveste și să meargă cu noi, spectacolul îl răsplătește.

Teatrul propune, arată, scoate la iveală. Cred în poveste, fie ea și fără vorbe, abstractă. Trebuie să existe tot timpul emoție sau sens. Asta cu „cât îl afectează pe spectator, cât îl schimbă” e un deziderat, care ține de teatru ca „vocea cetății”. Într-adevăr, actorul riscă enorm lucrând pe cordelina sensibilității și cred că spectatorul e conștient de asta, oricât de (ne)pregătit ar fi el. Dar cât te schimbă, ține de fiecare, de nevoia spectatorului de a fi schimbat în ziua respectivă. Dacă nu vii la teatru dintr-o necesitate reală, nu poate avea efect.

Crezi că mai știe publicul de azi să pătrundă o anumită poezie a spectacolului de teatru?

Sigur, observ mulți liceeni care încă au nevoie să scrie. Chiar dacă se zice că cea mai proastă poezie e poezia sinceră; sinceritatea adolescenței naște poezie proastă adesea, dar atât de necesară! Lorca mi se pare un poet mai bun decât dramaturg. Cred foarte mult că poezia e dinainte de teatru, e dinainte de roman, e baza literaturii. E și cea mai abstractă, și cea mai sinceră, și cea mai necesară psihicului, omului și relațiilor și… declarațiilor. Poezie înseamnă și muzică și conflict și moarte. Până și ridicarea și coborârea cortinei poate fi poezie.

Te aflii într-o continuă căutare de întrebări și răspunsuri, iar publicul parcurge același drum cu tine. Fără să-ți propui asta, reușește un spectacol să-ți dea răspunsurile pe care le cauți?

Asta e o întrebare foarte bună, la care mă gândesc tot timpul. Pentru că pentru mine teatrul este un detur, e ceva în care, pe lângă execuția mai mult sau mai puțin reușită, îmi dau foarte multe teme. Legate de mine, nu doar de calitatea de regizor și de evoluția mea în meșteșug, ci despre mine Andrei Măjeri ca om. La teatru experimentezi în două luni de repetiție, în viață ți-ar trebui câțiva ani. Pe de altă parte, sunt dureroase și intense descoperirile.

Ai un statement după care te ghidezi, ceva ce îți spui în momentele mai dificile, în care îți pierzi un pic curajul sau încrederea?

Cred în dorință și în renunțare.

Natașa Raab: Artiștii au fost, de când a apărut lumea asta, sărăntocii națiunii. Pentru că noi spunem adevăruri și enervăm

Sursa:http://yorick.ro/natasa-raab-artistii-au-fost-de-cand-a-aparut-lumea-asta-sarantocii-natiunii-pentru-ca-noi-spunem-adevaruri-si-enervam/

natasa-raaabViața unei actrițe ca o poveste. Ardeleancă de la Huedin, Natașa Raab este o prezență artistică puternică și fascinantă. După ce a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1988, la clasa profesorului Mircea Albulescu, destinul său s-a scris de la sine. Înzestrată cu o voce sonoră, cântă jazz și muzică populară încă din timpul studenției. Datorită șarmului (pe care și-l păstrează cu rafinament) a devenit model al Centrului de Creație UCECOM și a colaborat cu Casa de Modă „Venus”, ale cărei prezentări erau realizate de Zina Dumitrescu, în perioada 1979-1988. După ce a devenit angajată a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova imediat după facultate, Natașa Raab și-a urmat chemarea și a jucat pe scene din întreaga țară. La scurt timp, harul său a fost remarcat și recompensat cu Premiul UNITER pentru Debut (1989), pentru rolul Elena Andreevna din spectacolul „Unchiul Vanea” de A.P. Cehov, în regia lui Mircea Cornișteanu. Pe parcursul amplei sale cariere a făcut parte din distribuțiile unor spectacole-fenomen precum „Ubu Rex cu scene din Macbeth”, „Orestia”, „Phaedra” în regia lui Silviu Purcărete. O altă întâlnire memorabilă a fost cea cu regizorul Robert Wilson în cadrul spectacolului „Rinocerii” de Eugène Ionesco, montat în stagiunea 2013-2014 la Teatrul Național din Craiova. Natașa Raab „a avut privilegiul de a trăi foarte multe vieți”, după cum afirmă în interviu. Rolurile pe care le-a avut în teatru și în film și distincțiile primite i-au adus împlinirea profesională și i-au dat puterea de a înfrunta încercările mai puțin fericite. Pentru rolul Mamei din filmul „Din dragoste cu cele mai bune intenții” (regia Adrian Sitaru, 2011) a fost nominalizată pentru Cea mai bună actriță într-un rol principal într-un film de lungmetraj ficțiune la Premiile Gopo. Iar prin rolul Doctoriței Olga Cerchez din filmul „Poziția copilului” (regia Călin Peter Netzer, 2013) a devenit cunoscută pe plan mondial. A păstrat contactul cu mass-media prezentând evenimente culturale la televizor și moderând emisiuni de radio. Profesor al Departamentului de Artă Teatrală din cadrul Facultății de Litere din Craiova, Natașa Raab are sufletul deschis către tineri, emană energie pozitivă și le oferă îndrumare în urma experienței sale artistice.

Am avut privilegiul de a o întâlni pe Natașa Raab la Brăila, în cadrul Festivalului „Zile și nopți de teatru”, ediția a X-a. După ce a jucat rolul Psihologului școlii în spectacolul „Exploziv” de Elise Wilk, regia Andrei Măjeri, mi-a vorbit cu emoție și răbdare despre noua generație de creatori, despre condiția teatrului și a actorului într-o lume în care urâtul poate fi anulat prin artă.

Cum regăsiți publicul brăilean în atmosfera efervescentă de festival?

Minunat. Același public cald! Cu ani în urmă am fost aici la Brăila și am jucat Romeo și Julieta (regia Yiannis Paraskevopoulos) la Casa de Cultură a Studenților. De data aceasta, însă, am avut norocul să joc pe scena unei bijuterii arhitectonice și de acustică teatrală… Teatrul „Maria Filotti” din Brăila.

Spectacolul Exploziv, în regia lui Andrei Măjeri, a creat contextul întâlnirii dumneavoastră cu generația tinerilor creatori. Prin ce se caracterizează schimbul de energii cu actorii și regizorii noului val?

Având în vedere că pe 15 iulie am făcut 18 ani și jumătate, mă consider foarte, foarte tânără! (Râde.)Lăsând gluma la o parte, mă bucur că destinul a făcut astfel încât să fac parte din acea generație între cei tineri și cei mai vârstnici – sau cei cu mai multe amintiri, cum spun eu. Mă bucur enorm că în acest festival sunt prezenți foarte mulți actori și regizori tineri. Sunt foarte mândră că fac parte din distribuția unui spectacol semnat de un tânăr regizor și, o spun (!), de mare viitor! Pentru că avem de-a face cu o adevărată maree de talente în regia de teatru, așa cum se întâmplă și în regia de film.

În seara aceasta am jucat în regia lui Andrei Măjeri și am văzut un spectacol al lui Dragoș Mușoiu, „Jocul de-a vacanța”, producție a Teatrului de Comedie din București. Acești doi tineri nu bat la porțile afirmării, pentru că deja sunt niște nume cunoscute în peisajul teatral românesc. Dar au ceva de spus și trebuie urmăriți. Pentru mine e o mare bucurie că fac parte din distribuția de la Exploziv alături de cei mai tineri colegi ai mei de la Teatrul Național din Craiova!

Tinerii artiști militează pentru o schimbare în teatrul românesc, căutând diferite forme de spectacol și lucrați cu ei pe scenă. Care este mesajul pe care ei îl transmit prin intermediul spectacolelor lor?

În primul rând, trebuie să se obișnuiască și publicul că piesele clasice pot avea un corespondent în modernitate – cum este „Jocul de-a vacanța” despre care am menționat (jucat în orașul lui Mihail Sebastian). În al doilea rând, tinerii regizori încearcă și reușesc să decodeze un nou mesaj pentru tânăra generație: faptul că teatrul este elaborarea firescului și că artiștii trebuie să aducă în prim-plan acest firesc al societății noastre.

Tinerii regizori încearcă și reușesc să decodeze un nou mesaj pentru tânăra generație: faptul că teatrul este elaborarea firescului și că artiștii trebuie să aducă în prim-plan acest firesc al societății noastre.

Vă aflați la confluența a două generații – cea tânără care aduce spiritul inovator pe scenă și cea a artiștilor cu experiență. Are loc o schimbare în acest moment în teatrul românesc?

Da, există o diferență! Eu, de pildă, sunt o actriță care am fost dotată de la mama natură cu o voce extraordinară și trebuie să fac foarte, foarte puțin ca să am grijă să nu „îngroș” ceva. Elaborarea firescului – acest firesc de care avem nevoie în viața de zi cu zi –, acesta cred că este mesajul teatrului de acum. Să fim cât mai adevărați! Pentru că dacă Shakespeare spunea că lumea e o scenă și noi actori în ea, actorii trebuie să fie firești. Cei care teatralizează viața sunt oamenii de zi cu zi. Dacă am putea să ne transformăm în mici insecte să vedem cum x este invitat la o petrecere și spune că nu va reuși să fie la înălțimea celor de acolo – vom vedea cum el încearcă să fie altcineva. Prin urmare, se caută teatralizarea vieții. Iar teatrul de astăzi, regizorii de astăzi, tânăra generație încearcă să îi convingă pe oameni că teatrul nu este ceva fals. Auzim tot timpul în limbajul cotidian: teatru de acțiune. Nu, doamnelor și domnilor, teatrul este viața ca o oglindă întoarsă pe dos! De foarte multe ori râdem în sală și râdem de noi, de apucăturile noastre, de slăbiciunile noastre, de tot ce este fals în existența noastră. Teatrul este o lecție de viață. Și nu uitați ca atunci când veniți la teatru să vă aduceți și copiii pentru că văzând un spectacol învață cât ar citi zece cărți!

Apropo de reflectarea realității, credeți că publicul din secolul XXI are nevoie mai mult de comedie sau de dramă care să îl trezească la realitate, să îi arate viața așa cum e?

Thalia este o mască: una care râde și una care plânge. Așa e și viața. Viața este râs cu plâns și dacă vreți să traduc pe românește: balegă de mânz. Nu textele de doi lei din așa-zisele manele. Am să-mi permit să vă spun un banc. Știți de ce elvețienii nu au manele? Pentru că nu au dușmani. Și cu asta cred că am spus totul.

Trebuie să tindă tânărul artist să devină actorul total, să-și exploateze toate mijloacele de expresie?

Sigur că un actor care este dotat și cu voce și cu alte aptitudini are un emploi mai larg. Dar asta nu înseamnă că cel care se folosește doar de talentul lui nu este un actor total. Sigur că despre acela care râde, cântă, dansează spunem că este un actor total. Dar, doamnelor și domnilor, credeți în teatru pentru că teatrul este cel care vă învață cum este să trăiești, indiferent de mijloacele de expresie ale actorului. Noi avem privilegiul de a trăi mai multe vieți. Noi suntem vocea cetății. Noi facem bine și rău. Suntem băgați în seamă când politicienii sunt în campanie și își aduc aminte de noi. În rest, suntem doar niște oameni care vorbesc despre viață, despre viața cetății. Noi suntem Actori. Noi suntem Teatrul.

Auzim tot timpul în limbajul cotidian: teatru de acțiune. Nu, doamnelor și domnilor, teatrul este viața ca o oglindă întoarsă pe dos! De foarte multe ori râdem în sală și râdem de noi, de apucăturile noastre, de slăbiciunile noastre, de tot ce este fals în existența noastră. Teatrul este o lecție de viață. Și nu uitați ca atunci când veniți la teatru să vă aduceți și copiii pentru că văzând un spectacol învață cât ar citi zece cărți!

Se resimte vreo lipsă majoră din punct de vedere artistic în teatrul românesc?

Din punct de vedere artistic nu sunt lipsuri. Există doar o mare, mare lipsă de interes a celor care conduc destinele unei națiuni. Artiștii au fost, de când a apărut lumea asta, sărăntocii națiunii. Pentru că noi spunem adevăruri și enervăm; și atunci trebuie să tăcem și să ne „bucurăm” de această lipsă de interes a celor cărora ar trebui să le pese că un actor este un om care trăiește, care trebuie să se hrănească. Salariile și pensiile actorilor sunt derizorii în această țară. Ca și unele spații de spectacol. Peste tot pe unde am umblat în lume actorul nu poate să evolueze decât într-o sală care este ea însăși un eveniment artistic. Așa cum se întâmplă cu Festivalul de la Brăila. Sunt de-a dreptul onorată că am avut ocazia să joc într-o bijuterie arhitectonică pentru că teatrul de aici și acest festival sunt evenimente de excepție.

Noi avem privilegiul de a trăi mai multe vieți. Noi suntem vocea cetății. Noi facem bine și rău. Suntem băgați în seamă când politicienii sunt în campanie și își aduc aminte de noi. În rest, suntem doar niște oameni care vorbesc despre viață, despre viața cetății. Noi suntem Actori. Noi suntem Teatrul.

Relația dumneavoastră cu teatrul după aproape 30 de ani de carieră…

Vocea cetății. Putem să facem și bine și rău.

Are actorul puterea de a salva societatea de astăzi?

Da. El este cel care remarcă ce se întâmplă în viața de zi cu zi. Actorul – doctorul sufletelor, vocea cetății.

Zile și Nopți de Teatru la Brăila – pretextul întâlnirii cu tânăra generație de artiști

Sursa: http://yorick.ro/zile-si-nopti-de-teatru-la-braila-pretextul-intalnirii-cu-tanara-generatie-de-artisti/
aproape
Imagine din spectacolul „Aproape” de John Cariani, regia Vlad Cristache, Teatrul Tineretului Piatra Neamț

Odată cu perindările prin întreaga țară cu ocazia festivalurilor de teatru descoperi istoriile orașelor, cunoști oameni speciali și te lași cuprins de atmosfera fiecărui loc. În orice călătorie pui câte un colț din sufletul tău și pleci încărcat cu amintiri prețioase.

Orașul Brăila are un anume mister și parfum. Pentru că acolo te întâlnești cu Dunărea indiferent de ce drum ai alege. Regăsești pe străzi salcâmii lui Sebastian, închizii ochi și devii un personaj. Te reîntorci în adolescență plimbându-te pe bulevarde liniștite, însoțit de-un necunoscut devenit prieten pe viață. Ignori zgomotul (nu prea asurzitor) al orașului și ai timp pentru tine. Și ajungi, desigur, la teatru, unde te transformi într-un pitic cu vise mari, ascuns într-un scaun și uitându-te fascinat la cortina cu lună și soare.

Atestată documentar la 1368, Brăila își află specificul într-un amalgam de nații: români, evrei, turci, tătari, greci, lipoveni… Important oraș portuar, el devine un centru comercial recunoscut. A fost un loc de întâlnire a produselor transportate de corăbii venite din Marea Neagră și Mediterană. Deși sub influență otomană, viața economică evoluează și transformă Brăila în sursă de provizii pentru capitala Imperiului. Veniturile obținute au facilitat reconstrucția și modernizarea infrastructurilor. Așadar, orașul „evantai” de la malul Dunării se afirmă pe harta geopolitică a României prin propriile puteri. Și chiar dacă astăzi a pierdut monopolul comercial, rămâne legendar.

sala-noua
Noua Sală Avantgarde de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila

Într-un secol XXI marcat de eterogenitate, în care problemele se înmulțesc, iar oamenii se regăsesc din ce în ce mai greu în lumea în care trăiesc, găsim la Brăila un eveniment adresat schimbării. Sub tema „Teatrul între Poveste și Criză”, a zecea ediție a Festivalului „Zile și nopți de teatru la Brăila” a avut loc în perioada 19 – 25 septembrie. După o lungă perioadă de absență din activitatea culturală națională, Teatrul „Maria Filotti” și-a redeschis porțile și a ridicat cortina pentru spectatorii săi. Renovat cu responsabilitate și inaugurând un spațiu nou de spectacol, Sala Avantgarde, teatrul brăilean continuă să fie o bijuterie. Surpriza publicului a fost cu atât mai mare atunci când a descoperit nu doar o selecție de producții importante din București și întreaga țară, ci și clădirea valorificată la potențial maxim.

Festivalul din acest an a reunit la Brăila trupe de la București, Ploiești, Brașov, Piatra Neamț, Craiova și Chișinău. Spectacole intrate în stagiunea curentă sau în penultima în program au putut fi vizionate în această săptămână. Orele de somn au fost puține, dar asta nu a contat. Te lăsai cuprins de atmosfera efervescentă de festival, căci întregul suflu al Brăilei s-a modificat. A fost un prilej de sărbătoare nu doar pentru spectatori, ci și pentru actorii teatrului și întreaga echipă. Șirul evenimentelor se încheia târziu în noapte cu recitaluri de muzică ușoară, de folk sau „folklore” și recitaluri de poezie. A avut  loc lansarea volumului de poezii „Altarele miresmelor târzii” de Georgeta Resteman, aducând un strop de melancolie și un strop de romantism. Schimbând registrul, am fost martori la un spectacol umoristic, susținut de Costel Pătrășcan (artist-caricaturist) și Daniel Iancu (voce, chitară), care ne-a reamintit că râsul ne salvează. Pe parcursul celor șapte zile de Festival nimănui nu i-a lipsit zâmbetul de pe buze căci trăiai cu adevărat fiecare moment.

suntrack
Imagine din spectacolul „Suntrack”, regia Radu Afrim, Teatrul „Maria Filotti” din Brăila

Premiera lansată în cadrul Festivalului „Zile și nopți de teatru” a fost mult-așteptată de toți cei prezenți. „Suntrack”, regia și scenariul Radu Afrim, surprinde o felie din viața Brăilei, care rămâne tot mai pustie pe zi ce trece. Un docu-fiction, spectacolul trădează cu greu simbolistica afrimiană, însă îi regăsești amprenta. Concentrat asupra tinerilor din acest oraș, story-ul taie în carne vie prin realismul și dramatismul situațiilor. Susținut de trupa de actori brăileni și de colaboratori (majoritatea liceeni), spectacolul are o miză mare și un impact pe măsură.

Dacă vrem să căutăm o „purificare” artistică în sala de teatru, o detașare completă de la cotidian, atunci trebuie neapărat (!) să vedem spectacolul „Aproape” de John Cariani, regia Vlad Cristache, producție a Teatrului Tineretului Piatra Neamț. O Poveste extrem de frumoasă și de sensibilă. Am intrat într-o lume în care orice răutate se înlocuiește cu o glumă bună și cu un sărut. Prospețimea tinerilor actori și bucuria adevărată pe care o emană cuceresc irevocabil publicul. Pe tot parcursul spectacolului, din sală se auzeau suspine și încântare.

De la Craiova, regizorul Andrei Măjeri prezintă spectacolul „Exploziv” de Elise Wilk. Ne reîntâlnim cu adolescenții într-un context nefericit – dar care își are rădăcinile bine înfipte în real. Parcursul unui băiat de la cel mai cuminte și mai silitor elev până la sinucidere – mai mult sau mai puțin înțeleasă de părinți, colegi și profesori. Un spectacol energic și viu, compus din melodii care te ridică de pe scaun. Care potențează întocmai frenezia tinereții. Care arată că în lipsa apropierii de familie, poate dispărea totul în disperare.

the-sunset
Imagine din spectacolul „The Sunset Limited”, regia Andreea și Andrei Grosu, UNTEATRU București

Poate cel mai bun spectacol din Festival afost „The Sunset Limited” de Cormac McCarthy, regia Andreea și Andrei Grosu, producție Unteatru, nominalizat la categoria Cel mai bun spectacol la Gala Premiilor UNITER. Un text provocator, dialog între două personaje despre nevoia umană de Dumnezeu. Despre salvare și pedeapsă, despre credință și ne-credință, despre bine și rău. Despre ceea ce este esențial în viața fiecăruia. Doi mari actori, Șerban Pavlu și Richard Bovnoczki, pur și simplu te cuceresc. Te extrag din tine însuți, înghețând timpul și spațiul. Un spectacol copleșitor, atingând profunzimi ale sufletului și ale gândului asupra cărora e bine să ne oprim din când în când.

Ediția a X-a a Festivalului „Zile și nopți de teatru la Brăila” a fost un succes. Intenția selecționerului de a aduce spectacole bune și foarte bune, în regia și jucate de artiști tineri, și-a găsit argumentele potrivite în evenimentele la care am participat. Un program divers, care nu te-a lăsat să te deconcentrezi sau să uiți vreun moment că e festival. Am întâlnit la Brăila o parte dintre reprezentanții generației de regizori tineri. Prin spectacolele văzute aici am înțeles că lucrurile încep să prindă contur. Ideile lor reformatoare devin tot mai puternice, iar mesajele pe care le transpun pe scenă au un efect de durată. Există speranță și potențial în generația noastră și nimeni nu intenționează să se oprească prea curând. Contează enorm faptul că se creează astfel de contexte, precum festivalul de la Brăila, pentru întâlniri și afirmări ale noilor talente.