În numele Libertății, înălțați aripile către necunoscut!

Sursa: http://yorick.ro/in-numele-libertatii-inaltati-aripile-catre-necunoscut/ 

Dacă despre libertate (în sens platonician) nu putem vorbi având o reprezentare clară în minte, atunci se nasc actele artistice care își propun să redefinească și să exploreze acest concept. Inodoră, incoloră, insipidă, libertatea poate fi definită cel mult ca o senzație. Sau ca o nevoie pe care oamenii și-o induc pentru a se putea dezvolta și împlini.

Strigătul cel mai proeminent către libertate apare în adolescență. Sub formă de manifest, de răzvrătire, de independență. Poate din acest motiv piesa „Fluturii sunt liberi” a dramaturgului și scenaristului american Leonard Gershe a fost scrisă în anul 1969, în plină perioadă flower power. Din nevoia unei reconfigurări a întregii lumi, la nivel artistic și nu numai, apare o răsturnare a perspectivei – pesimismul în toate formele sale se fragmentează, lăsând loc luminii și policromiei. O reîntoarcere către cel de lângă tine, un refuz al singurătății.

Structura piesei urmărește un fir narativ ușor previzibil. Ne dăm întâlnire cu un tânăr orb, Don Baker, a cărui viață de până atunci a fost organizată de Doamna Baker. Perfect conștient de defectul său, însă determinat să nu se lase afectat, Don are curajul de a trăi pe cont propriu. La cei 20 de ani și niciun pic de experiență în ale vieții încercări, el susține neînfricat că vrea să locuiască singur, într-un apartament din Manhattan. Își calculează câteva trasee pe care le frecventează – până la market, până la farmacie –, descoperă tactil cum arată locuința lui și începe să se simtă ca toți ceilalți. Vrea să devină muzician și compune cântece la chitară. Întâlnirea cu Jill Tanner, co-locatara al cărei apartament este delimitat de o simplă ușă închisă de proprietar, îi va transforma existența într-un carusel senzorial și emoțional. Adică îl va ajuta să trăiască.

Ani la rând piesa a fost jucată pe Broadway, iar în 1972 a fost ecranizată de Milton Katselas, avându-i ca protagoniști pe Goldie Hawn și Edward Albert. Filmul reușește să facă celebră povestea lui Gershe pe plan mondial și câștigă un premiu și două nominalizări Oscar. Spre deosebire de avantajul peliculei cinematografice, care permite publicului o anumită distanțare și o percepție lucidă a întâmplărilor, teatrul impune actorilor o solicitare excesivă. Însă, a devenit o provocare de-a lungul timpului montarea spectacolului. În România, „Fluturii sunt liberi” a fost pusă în scenă de nenumărate ori, în ultimii ani, de regizori precum Diana Iliescu (Teatrul Foarte Mic, 2006), Irina Popescu Boieru (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, 2010), Marian Râlea (Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, 2014), Ion Mircioagă (Teatrul „Sică Alexandrescu” Brașov, 2015).

La Teatrul Excelsior, în stagiunea 2016-2017, regizorul Erwin Șimșensohn abordează textul, explorându-l până în cele mai mici detalii, și brodează spectacolul din stări și tușe fine de emoție. Ca un fel de semnătură a sa. Indiferent de specificul pieselor montate, Șimșensohn reușește printr-o tehnică impecabilă să păstreze chintesența fiecărui mesaj. Cuvântul definitoriu în cazul stilului său, pe care chiar el îl folosește deseori, este poveste. Lipsite de artificii și de elemente spectaculoase, producțiile sale sunt ireproșabil lucrate și echilibrate din perspectiva funcționării mecanismului regizor-scenograf-actori. Printr-o precizie caracteristică, regizorul știe să pună accentele potrivite în funcție de situația dramatică și ajunge la spectator printr-un fel de tertip psihologic, apelând la empatia acestuia și mai puțin la impactul estetic. Intenția sa artistică urmărește potențarea a ceea ce vrea să transmită, trecând în plan secund cum alege să o transpună scenic.

În cazul spectacolului „Fluturii sunt liberi”, reușita acestuia constă în pariul lui Șimșensohn cu actorii. Alex Călin și Ioana Anastasia Anton devin muzele sale în conturarea poveștii încărcate, deopotrivă, de sensibilitate și avânt oniric. Apropierea lui Alex Călin de personajul Don constituie o încercare în parcursul său profesional. Pentru a câștiga credibilitatea publicului, a fost nevoie de mai mult decât o metamorfozare stanislavskiană în băiatul care nu vede. I-au fost solicitate puterea de concentrare și capacitatea de a se simți firesc pe scenă, având astfel de date biografice. Provocarea este susținută de Alex Călin, însă cu oarecare temere. El conduce cu ușurință secvențele, fiindu-i de un real ajutor replicile spumoase, pline de umor și inteligență. Însă răbufnirile în momentele cheie – atunci când află că Jill va pleca definitiv ori când ea alege să rămână cu el – nu au suficientă forță. Poate dintr-o dozare ineficientă a atenției sau poate din cauza presiunii de a vrea ca totul să fie perfect. Însă, scurtele ezitări ale actorului pot fi înțelese în cheia personajului. Până la urmă, Don se află în plin proces de auto-cunoaștere, iar fiecare reacție îl ajută să completeze cu încă o piesă puzzle-ul personalității sale.

Ioana Anastasia Anton o creează în complementaritate pe Jill. Copila cu trup de femeie și o prea bogată experiență de viață, are nevoie de afecțiune în aceeași măsură ca Don, sau poate chiar mai mult. Jovială și exuberantă, Jill privește tot ce i se întâmplă ca pe un joc și crede că timpul nu o poate ajunge din urmă niciodată. Ioana Anastasia Anton încearcă să ofere personajului său un cocktail de trăiri, trecând de la adolescenta rebelă, aflată într-o goană după aventuri, la femeia responsabilă, avidă după o carieră glorioasă, pentru ca, în final, să se reîntoarcă la ea însăși, acceptând cuvintele lui Don ca pe un fel de trezire la realitate. Dincolo de lejeritatea interpretării, ea trădează, totuși, prea multă maturitate. Catrinel Dumitrescu este mama lui Don, doamna Baker. O apariție ce contrabalansează evadările ludice ale celor doi cu o oarecare ancorare în realitate. Având personajul cu cea mai evidentă și necesară evoluție, ea face o demonstrație artistică a talentului și a experienței pe care le aduce în scenă. Catrinel Dumitrescu întruchipează aici prototipul maternității, ca unică prezență ce ne poate salva de ceilalți și de noi înșine. Scena de impact pe care a mizat (cu o intuiție excelentă) Erwin Șimșensohn îi revine lui Șerban Gomoi. Regizorul care îi promite lui Jill succesul teatral, Ralph, schimbă complet și ireversibil atmosfera spectacolului. Preț de câteva minute – atât cât durează intervenția sa –, reconectează acțiunea piesei nu doar la contingentul din afara personajelor, ci chiar la lumea în care trăim cu toții. Extravagant, nonșalant și plin de ironie, Șerban Gomoi își câștigă spectatorii în câteva clipe.

Conceptul regizoral al lui Șimșensohn, deloc pretențios, a căpătat formă prin contribuția scenografică a Iulianei Gherghescu. Spațiul gândit de ei nu își propune să i se întipărească pe retină celui din sală. El reprezintă cadrul potrivit, util și multifuncțional pentru ca protagoniștii să își poată construi poveștile aievea și să creadă în ceea ce transmit.

Spectacolul „Fluturii sunt liberi” de la Excelsior se adresează publicului larg. Un text plurivalent, care poate fi interpretat pe placul fiecăruia dintre noi, în funcție de ceea ce ne dorim, avem nevoie sau vrem să vedem. Tocmai pentru că oferă această prețioasă libertate, are un atu important. Regizorul vorbește deschis și direct publicului, prin frânturi de viață pe care caută să le proiecteze în spectacolul său. Pentru că Don și Jill visează să fie liberi de orice fel de conjunctură… așa cum sunt și fluturii. Și, pentru că, indiferent dacă recunoaștem sau nu, cu toții avem aripi pe care ne e frică să le folosim.

Teatrul Excelsior

„Fluturii sunt liberi” de Leonard Gershe

Traducere: Eliza Șimșensohn

Regie: Erwin Șimșensohn

Scenografie: Iuliana Gherghescu

Light design: Daniel Klinger

Distribuție:

Don – Alex Călin

Jill – Ioana Anastasi Anton

Doamna Baker – Catrinel Dumitrescu

Ralph – Șerban Gomoi

Credit foto: Adi Bulboacă

Jocul care-ți reamintește cum e să trăiești

Sursa: http://yorick.ro/jocul-care-ti-reaminteste-cum-e-sa-traiesti/

Ai avea curajul să uiți pentru câteva zile ce înseamnă „timpul”?

Teatrul „Maria Filotti” din Brăila deschide stagiunea 2015 – 2016 cu premiera spectacolului „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian. Poate nu întâmplător, piesa dramaturgului brăilean este readusă în lumina reflectoarelor unui teatru de poveste, într-un cotidian de secol XXI în care rareori ne facem timp pentru noi și stările noastre de spirit.

1(1)

Valentin Terente (Bogoiu), Emilian Oprea (Ștefan Valeriu), Ciprian Nicula (Jeff), Corina Moise (Corina)

Atmosfera boemă din operele lui Sebastian prinde contur prin viziunea regizorală a lui Erwin Șimșensohn. În colaborare cu scenografa Alina Herescu, artistul îi creează spectatorului iluzia unei lumi aproape perfecte, în ciuda faptului că e palbabilă și pun accentul pe lumină, culori calde și vii. Decorul, ilustrând o cabană de munte ferită de agitația mundană, denotă nevoia de cât mai mult spațiu a personajelor, iar costumele în culori pastelate caracterizează relaxarea la care reușesc să ajungă cu greu. Se obține astfel un contrast transparent între tumultul interior și nevoia acută de evadare, de purificare a protagoniștilor. Totul este atent studiat și aplicat, pornind de la didascaliile autorului și terminând cu intuiția fină pe care a avut-o regizorul.

La realizarea unui spectacol bine închegat a contribuit și distribuția, corect aleasă. Regizorul Erwin Șimșensohn a oferit roluri pe emploi unor actori care aproape s-au confundat cu personajele atât de complexe ale lui Sebastian. Alături de actorii Teatrului „Maria Filotti”, urcă pe scenă în „Jocul de-a vacanța”, Corina Moise și Ciprian Nicula. Echipa formată în jurul acestui text pare să empatizeze până la cele mai subtile gesturi. Pe parcursul celor două ore, se resimte un schimb permanent de energii, publicul fiind captivat de modulațiile stărilor pe care le experimentează personajele. Acțiunea curge firesc, fără timpi morți sau tempouri alerte, situațiile decurgând ca o necesitate una din cealaltă. Intrăm treptat într-o lume a oniricului, iar veridicitatea acesteia se datorează actorilor, care spun „da” jocului, lăsându-se conduși de instinctul ludic și de pasiuni puternice.

2

Emilian Oprea (Ștefan Valeriu)

Textul scris la 1939 pare astăzi mai actual ca niciodată, pentru că, în fond, poveștile de viață nu au un final. Odată cu trecerea timpului, observăm fragmente din noi în ceilalți. S-ar putea chiar ca la un moment dat să dăm peste copilul sau adolescentul care nu înțelegea prea bine cum stă treaba cu iubirea… Și poate că abia atunci, la răspântii de drumuri cărunte, vom descifra sensul deciziilor greșite, al întâlnirilor ratate și al sentimentelor abandonate.

„Jocul de-a vacanța” îi aduce împreună pe Ștefan Valeriu (Emilian Oprea), pe Bogoiu (Valentin Terente) și pe Jeff (Ciprian Nicula) – toți trei compunând un prototip al bărbatului aflat la trei vârste diferite. Fiecare se identifică cu cel mai tânăr, dându-și lecții și compătimindu-se unul pe altul. Vacanța lor devine specială în momentul în care la Pensiunea Weber sosește domnișoara Corina (Corina Moise). Greu de portretizat, ea apare drept văpaia ce face soarele să răsară în fiecare dimineață, e ca o fată-morgana care poate să dispară în orice clipă, e asemenea unei romanțe care îi hipnotizează pe toți și îi conduce pe un tărâm al visării și al depărtării de sine. Ea devine aerul indispensabil tuturor celor din pensiune și pune atâta devotament în relația cu fiecare în parte, încât ajunge să se consume pe ea însăși în final. Deși aparent este cea mai puternică dintre toți, intensitatea sentimentelor pentru Ștefan Valeriu o va copleși, văzându-se nevoită să pună punct jocului mai devreme și să revină la realitatea aspră. Corina Moise susține cu o fragilitate bine dozată acest rol, jonglând cu o putere inexplicabilă între suferință și uitare. Știe să cucerească spectatorul cu inocența ei adolescentină, cu puterea de a-și înfrunta temerile, cu pasiunea pe care o dăruiește fiecărei clipe.

3(1)

Corina Moise (Corina), Valentin Terente (Bogoiu), Narcisa Novac (Madame Vintilă), Marcel Turcoianu (Maiorul)

Prezențele masculine din piesă gravitează în jurul protagonistei. Emilian Oprea interpretează un Ștefan Valeriu lucid, perfect conștient de mediocritatea în care trăiește, dar care are curajul de a se considera un om liber, iresponsabil și atipic măcar o lună pe an. Misterul personajului se compune din tăcerile și calmul pe care Emilian Oprea le transmite organic. El este egal cu sine însuși de la începutul spectacolului și până la final, unicul moment în care se află pe punctul de a cădea pradă trăirilor fiind oprit la timp de Corina. Dincolo de nevoia sufocantă de a deveni impasibil la rutina cotidiană, rămâne iubirea care îți tulbură echilibrul interior fără să te întrebe nimic. Jeff, tânărul ce experimentează primii fiori în preajma Corinei, îl aduce pe Ciprian Nicula în fața publicului în postura copilului timid, care simte enorm și înțelege prea puțin ce se întâmplă cu el. Rolul pe care Valentin Terente îl face prin Bogoiu nu trece neobservat. Deși ajuns la o vârstă semnificativă, la care se presupune că ar trebui să fie deja realizat, personajul său abundă în angoase și neîmpliniri pe toate planurile. Călătoriile lui imaginare sunt singurul lucru care îl face cu adevărat fericit. Valentin Terente își asumă un limbaj corporal plin de ticuri nervoase și de priviri neliniștite, reușind să se elibereze de acestea la sfârșit, când îl regăsește pe băiatul din el răbdător și veșnic îndrăgostit. Corina înțelege că pentru fiecare dintre ei fericirea vine din lucruri mărunte și caută să le ofere frânturi de speranță.

4

Corina Moise (Corina) și Ciprian Nicula (Jeff)

Madame Vintilă (Narcisa Novac) și Maiorul (Marcel Turcoianu) sunt personajele care dau vivacitate piesei prin banalitatea tabieturilor lor. În ciuda încercărilor de a prinde regulile jocului, ei rămân întotdeauna pe dinafara lui. Lipsa lor de imaginație îi obligă să se complacă în activități simple, care nu le aduc niciun fel de satisfacție, ci doar le umplu timpul. Narcisa Novac realizează un rol de compoziție, îmbinând într-o manieră elegantă, senzualitatea exagerată și autosuficiența, cu provocarea pe care o simte cu atât mai puternic, cu cât crește indiferența lui Ștefan Valeriu. Cuplul călătorilor inopinați, interpretat de Cătălina Nedelea și Zane Jarcu, le reamintește celor de la Pensiunea Weber că dincolo de liniștea pădurii, îi așteaptă lumea reală. Apariția lor pune jocul pe „pauză”, îi trezește treptat din agonia vacanței și repune în discuție noțiuni precum „timp”, „reîntoarcere”, „nemulțumire”… Cei doi actori creează o ambianță comică și relaxată prin construcția personajelor, contribuind, totodată, la momentul fulminant de fericire pură la care au tot aspirat Corina, Ștefan Valeriu, Bogoiu, Jeff, Madame Vintilă și Maiorul.

5(1)

Corina Moise (Corina) și Valentin Terente (Bogoiu)

„Jocul de-a vacanța” te poartă dintr-o poveste în alta, îți face cunoștință cu gândurile intime ale celor de lângă tine, te învață să taci, să râzi, să înțelegi, să uiți. Poezia din textul lui Sebastian capătă muzicalitate în spectacolul brăilean prin emoție. Se naște un schimb frisonant de tensiuni între public și actori, devenind aproape imposibil să nu rezonezi cu personajele atât de sensibile. Este o invitație deschisă la experimentarea unui joc de-a trăitul fiecărei clipe la puterea a treia.

Teatrul „Maria Filotti” Brăila

„Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian

Regia: Erwin Șimșensohn

Scenografia: Alina Herescu

Light Design: Daniel Klinger

Distribuția:

Ștefan ValeriuEmilian Oprea

Corina – Corina Moise

Bogoiu – Valentin Terente

Madame Vintilă – Ramona Gîngă/Narcisa Novac

Maiorul – Marcel Turcoianu

Jeff – Ciprian Nicula

Un călător – Zane Jarcu

O călătoare – Cătălina Nedelea

Agnes – Elena Andron

Mecanicul – Adrian Ștefan

Credit foto: Maria Ștefănescu