Funcția imaginii în teatru și film

Sursa: http://yorick.ro/functia-imaginii-in-teatru-si-film/

Aristotel spunea cu mai bine de 2000 de ani în urmă, în lucrarea Despre suflet, că „sufletul nu crede niciodată nimic fără o imagine”. Departe de doctrina creștinismului și fără ca măcar să previzioneze nivelul tehnologic al secolului XXI, el intuiește funcția primordială a imaginii pentru fiecare dintre noi. Indiferent de particularitățile rasiale, de sex, de cultură sau educație, oamenii gândesc în imagini – ceea ce determină un fel de limbaj universal sau o lume a arhetipurilor, cum o numea Jung.

Dacă la începutul lumii a fost cuvântul, la începutul vieții noastre apare, mai întâi, imaginea. Unicitatea lui homo sapiens se datorează capacității sale de a opera cu aceste simboluri, ceea ce determină, de-a lungul istoriei, dezvoltarea omenirii și progresul tehnologic, așa cum consemnează Giovanni Sartori în cartea „Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea”. Indubitabil, momentul paroxistic al puterii imaginii a fost apariția televizorului, al cărui impact subliminal se resimte și astăzi. Cum utilizează arta funcțiile imaginii? În cazul artelor plastice, receptarea celui care privește opera se produce imediat. Muzica proiectează felurite imagini în mintea auditorilor. Însă teatrul și filmul au nevoie de o anumită întindere în timp și de o succesiune imagistică pentru a produce efectul final. Însă, după terminarea fiecăruia, publicul își amintește preponderent imaginile dominante și mai puțin replicile actorilor.

Citându-l în continuare pe Aristotel, arta este o imitare mimetică a realității. Prin urmare, ea nu face decât să selecteze și să reasambleze o suită de imagini pe care spectatorul le recunoaște din viața cotidiană. În esență, oamenii au rămas la fel din Antichitate și până în prezent: trăim cu aceeași nevoie de a ne regăsi în ceea ce vedem pe scenă sau pe ecran și de a ne emoționa. Dar cât mai reușește teatrul să aducă emoția în scenă? Are cinematograful avantajul de a surprinde o astfel de trăire intensă într-un simplu cadru? În ce măsură reușește să adapteze teatrul mecanismele cinematografice? Cel mai probabil aceste întrebări nasc ecouri extrem de diferite în fiecare dintre noi, în funcție de gust, preferințe și obișnuință.

Conform barometrului cultural pe anul 2015 realizat de Institutul Național de Cercetare și Formare Culturală (INCFC), cinematograful își păstrează o poziție dominantă în ierarhia culturală în raport cu vizionarea de filme la televizor. Oamenii văd astăzi vizionarea filmelor ca activitate cotidiană, ca parte esențială a nevoii de consum. În plus, televiziunea încă se situează în topul preferințelor și aș îndrăzni să afirm faptul că așa va rămâne dat fiind tipul de informație cu care îl „atacă” psihologic pe telespectator. În ceea ce privește consumul cultural public al tinerilor, în ultimele 12 luni (ale anului 2015), un procent de 70,7% au mers la cinematograf și un procent de 48,8% au ales să meargă la teatru. Tinerii constituie cea mai dinamică categorie de consumatori, a căror influență este extrem de puternică asupra noilor tehnologii în practicile pe care le au și le dezvoltă. Ofertele culturale ale instituțiilor publice sunt destul de variate, însă (încă) destul de puțin cunoscute tinerilor. Spre deosebire de trendul cinematografic, teatrul are de purtat o luptă cu preconcepția vetustă a tinerei generații. Nici acum teatrul nu a reușit să convingă cei mai tineri spectatori că, deși nu dispune de aceleași resurse precum cinematograful, are însușirea unei arte vii, care se întâmplă pe loc, atunci și acolo și că experiențele pe care le oferă pot fi mai reale și mai autentice decât orice experiență 3D, 4DX sau 7D.

Atât teatrul, cât și filmul pornesc de la același instrument: imaginea. Însă ceea ce propune fiecare în parte compune universuri diferite. Și ar trebui să nu mai căutăm o fuzionare a celor două medii pentru că tehnicile lor, deși interșanjabile, nu urmăresc același rezultat. Arta cinematografică este un produs fix, un colaj de secvențe și cadre, a cărui putere de emoționare nu poate fi contestată. Ne putem întoarce la el în orice moment, iar efectul să fie același. Arta teatrală, în complementaritate, trece printr-un proces continuu de metamorfoză, în funcție de elementul viu, care este actorul, de context și de comuniunea cu publicul. Aici imaginea de ansamblu, a întregului spectacol, poate căpăta conotații diferite de la o seară la cealaltă. Iar fluxul de stări și emoții nu va fi niciodată același; poate surprinde spectatorul și îl poate îmbogăți sau chiar sărăci spiritual.

Să fim, așadar, mai atenți la imagini și la puterea lor de a (ne) influența. Fie că vorbim despre teatru sau film… să ne reamintim că trăim într-o societate, fie ea și artistică, a manipulării.